Acest material continuă tema terapiei narative. Astăzi vom vorbi despre capacitatea de a fi în poziţia de observator - abilitatea de a fi martorul tău sau "propriul tău auditoriu" cum spun autorii. Este o abilitate ce se cultivă atât în terapeut cât şi în client şi duce, încet, încet la o nouă perspectivă ce se naşte din mers, perspectivă ce dezvoltă noi alegeri sau opţiuni de transformare. Vă invit la lectură:

Să inviţi persoanele să REFLECTEZE asupra propriilor poveşti alternative

Acest material continuă tema terapiei narative. Astăzi vom vorbi despre capacitatea de a fi în poziţia de observator - abilitatea de a fi martorul tău sau "propriul tău auditoriu" cum spun autorii. Este o abilitate ce se cultivă atât în terapeut cât şi în client şi duce încet, încet, la o nouă perspectivă ce se naşte din mers perspectivă ce dezvoltă noi alegeri sau opţiuni de transformare. Vă invit la lectură:
Oamenii pot să reflecteze la propriile poveşti. Pot face asta împreună cu alte persoane prezente în sesiunea terapeutică, sau fiind doar ei. Întrebări de tipul: "Dacă e să ne uităm puţin în spate, la conversaţia noastră de astăzi, ce linii noi se dezvoltă din ea, din perspectiva ta?" sau "Când te uiţi la tine, la felul în care ai gestionat problema acum 6 luni şi la felul în care gestionezi problema şi ceea ce faci acum, ce înveţi despre tine?" - încurajează acest proces.
Acest tip de întrebări îi încurajează pe oameni să-şi evalueze propria experienţă şi terapia, mai degrabă decât să lase acest lucru pe umerii terapeutului. Asta nu înseamnă că încurajăm auto-criticarea ci îi confruntăm pe oameni dacă un eveniment a fost semnificativ, şi în ce fel, ba mai mult, să decidă dacă această muncă îi duce într-o direcţie bună. Această practică terapeutică reflectă o schimbare în ideea de balanţă a puterii în terapie. Odată ce poziţia de expert a terapeutului este "demontată" vocile oamenilor cu care lucrăm devin proeminente.
Când facem oamenilor invitaţia la reflectare în terapie, de obicei introducem asta prin actul conversaţiei, pe măsură ce se desfăşoară povestea vieţii lor. Astfel, apar diferenţe între reflectările pe marginea poveştii altcuiva şi reflectările pe marginea propriei poveşti în dezvoltare, poveşti care se dezvoltă în conversaţia terapeutică. Actul de a reflecta, se poate produce ca efect la câte o întrebare, ce este introdusă în conversaţie - fiind, uneori, urmată de deconectare, deschidere, preferinţe, dezvoltarea unei noi poveşti şi iarăşi, reflectare. Această pendulare se face natural, fără o punctare în mod special a niciuneia dintre ele.
Când oamenii se deplasează din poziţia de "˜a fi` într-o conversaţie, în cea de a reflecta asupra ei, ei devin propria lor audienţă. Aceasta îi plasează într-o poziţie mai potrivită pentru găsirea unui înţeles pentru poveştile lor care se creează din mers.
Avem acelaşi scop în minte şi când punem oamenii să reflecteze asupra propriei poveşti, cât şi atunci când reflectează asupra poveştii altora. Asta înseamnă că:
1. Suntem interesaţi în a le oferi oportunitatea de a face comentarii generale asupra conversaţiei terapeutice şi ce se naşte din ea.
2. Suntem interesaţi în a le asculta ideile despre posibile deschideri şi sensul pe care îl au aceste deschideri pentru ei.
"˜`Care crezi că este cel mai important lucru despre care am vorbit astăzi?`` şi "˜`Dacă te uiţi în urmă si vezi cât de departe ai ajuns în lupta ta cu problema, ce observi legat de tine?`` - sunt exemple de întrebări deschise pe care le-am putea folosi pentru a invita la reflectare. Întrebări mai specifice pot fi: "Ce ai învăţat despre tine îndeplinind asta?" "˜`Poţi vedea în ce fel, pentru mine, ceea ce ai dezvoltat tu acum, înseamnă un mare pas inainte? Ce crezi despre ceea ce văd eu?`` şi "˜`Ce calităţi ai făcut vizibile în această realizare?``
O modalitate prin care să inviţi copiii la reflectare verbală, modalitate învăţată de la Michael Durrant, este ca terapeutul să sublinieze ceva deosebit la copil (real ) şi apoi să-l întrebe pe acesta dacă se gândeşte vreodată la propria persoană (sau dacă se priveşte ) în acest fel.
De exemplu, dacă terapeutul aude că un copil a dormit singur în noaptea anterioară, nelăsând frica să-l cuprindă, atunci poate face remarca: "Se pare că devii din ce în ce mai bun! Corect?"
În lucrul cu adolescenţi, punem întrebări puţine şi simple, bazându-ne mai mult pe ton şi expresia feţei pentru a-i invita în poziţia de observator al poveştilor de viaţă. Le comunicăm emoţia noastră de bucurie şi entuziasm pe măsură ce suntem martorii noilor poveşti de viaţă ale lor şi apoi îi invităm şi pe ei să răspundă cu propriile lor sentimente. Michael White este celebru pentru felul în care a marcat o astfel de poveste nouă "căzând de pe scaun" la propriu, la auzirea ei.
Am descoperit, de asemenea, că există unii adulţi şi adolescenţi care par să nu răspundă iniţial, invitaţiei de a fi reflexiv. În acest caz, oferim propriile noastre reflexii şi ulterior cerem comentariile lor la acestea. Intervenţia se numeşte "adresare de întrebări indirecte" (Michael White, 1988 ) - "Poţi vedea acum, de ce asta înseamnă pentru mine că ai făcut un mare pas în înfruntarea grijilor?", urmată de "Ce crezi că am remarcat, de am fost condus la această concluzie?"
Un alt fel de a aborda responsivitatea scăzută, este oferirea de alternative. De exemplu, putem întreba: "Crezi că această evoluţie are mai mult de-a face cu determinarea ta de a rezolva acestă problemă sau are de-a face cu felul tău creativ de a răspunde la ceea ce îţi oferă viaţa?" Din fericire, de multe ori oamenii ne refuză ambele alternative şi ne oferă alternativa lor, în loc.
"Narrative Therapy. The Social Construction of Preffered Realities" pg 191-193
De la Diana Ciubotaru - psihologul din Iaşi