Cafeaua II

Exista un vinovat!? “Celalalt” este vinovat!? Amandoi sunt vinovati, sau conjunctura, parintii, succesul facil, ajungerea pe val si mentinerea acolo, proasta sfatuire, cedarea pe moment, sau ce !? Iata o mica parte din intrebarile care se invart deja in mintea celor doi care-si vad deja viitorul sumbru. Ganduri prapastioase din categoria “voi fi vesnic fara munca ; o sa ajung pe strazi ; ce ma fac ; cum o scot la capat ; ce o sa zica cutare: rude, prieteni, colegi, parteneri … ; “ isi incep fireasca curgere. Unii pot depasi starea aceasta, altii insa nu. Se adancesc in ruminatii. Tot pe loc pe loc pe loc.

Ce este de facut!? Care sunt optiunile!?

Intotdeauna exista cel putin inca o optiune. Indiferent daca sfatuitorii isi dau sau nu-si dau seama de acest lucru. In general isi dau. Cum sa nu-si dea!? Simplu. Un nou loc de munca, poate mai slab remunerat, insa totul va intra apoi din nou pe fagasul caldut al normalitatii.

Asta cred ei. Ca asa se rezolva problema. Realitatea din jurul nostru ne ofera si alte exemple.

In loc sa incerce sa-si vada de lucrurile semnificative din viata fiecaruia, unul din cei doi, sau poate amandoi isi indreapta privirea catre vreo pietricica. Bun! E frumos colorata, stralucitoare, radiind cunoastere. E matura, supercalificata, asezata, un exemplu de urmat. Precum un candidat la presedintie. Moralitatea intruchipata. Parintele continator. Casa, masa, copii, functie, supercertificari. Musai internationale. Sau poate golanul cu limbutie accentuata dupa ce a lustruit zeci de ani tejghelele barurilor din tara si strainatate. Insa cu diplome si multe certificari, care-I permit grava-I rostire in volutele fumului tigarilor. In adancul ochilor lui ca si culoarea cearcanelor diminetilor albastre privite prin sticla groasa a paharelor de shot.

Doua exemple eroice care-si contin eroarea. Cautarea adevarului in sfatul altora. Fortarea cu obstinenta a viitorului. Totul se afla in viitor. In acel proxim maine, saptamana viitoare, peste un an, in matura fraza “Si unde va vedeti dvs. peste cinci ani!?” Este oare bine, este oare corect ne intrebam noi toti!? Ajungem sa ne indoim pana si de indoiala.

Cine ne poate ajuta, cine ne poate indruma, cum o scoatem la capat!? Din nou si din nou intrebarile revin. Oare cum au rezolvat aia de acum 50 sau 100 de ani treburile astea!? Dar cei din vechime!?
Au actionat. Bun! Dar cum, ce au facut, cum!?
Aceasta noua si frumoasa intrebare, inlocuitorul de geniu al secului si perspectivei inchise al lui DE CE!?, prin vastitatea sensurilor lui CUM!?
Chiar asa, pur si simplu CUM!?

Privind in viitor ancorati in realitate. Precum copacii, arborii falnici pe care inca-I mai vedem pe marginea drumurilor noastre. Precum acel copac pe care aproape toti psihologii ne pun sa-l desenam inca din primele sedinte de psihoterapie.

Cateodata aceasta fortare a impunerii sensului multiplu al fiecarei variante de actiune poate bulversa dorinta normala si imediata de concretete a actiunii imediate cerute, chiar strigate a pacientului aflat pe divanul sau scaunul din cabinetul psihoterapeutului. Ar fi venit el acolo daca nu ar fi manat de nevoie!?

Mai degraba s-ar fi impus dodecafonismul sustinut de catre obstinentii lui, contemporan ca aparitie cu multe idei toxice si perimate din psihologie, sustinute zelos de tristi si stinsi epigoni poleiti in diplome.

Sa ne cumparam timp. Sa adastam. Sa ne punem in ordine. Cu adanca cumpatare a cuvintelor, frazelor si ideilor. Sa fim cuminti! De nevoie.