Ce înseamnă să am o greutate normală

Imaginea corporală este un subiect extrem de controversat al zilelor noastre. Cercetările sociologice atestă că preocuparea excesivă pentru imaginea corporală şi pentru încadrarea în „tipare de frumuseţe” datează de la începutul secolului XX, odată cu creşterea puterii mass-media, ca instrument de promovare a unui model sau altul. Tot de atunci datează şi preocuparea pentru obezitate, tulburări de alimentaţie, diete şi soluţii din ce în ce mai sofisticate pentru „modelare” corporală. Oare n-au existat până la acel moment aceste probleme ? Bineînţeles că da, însă la o scară mult mai mică.

La ora actuală s-au format două curente de opinie foarte puternice: cei care susţin că supraponderalitatea şi obezitatea au efecte extrem de grave asupra sănătăţii noastre, la extremă chiar ne scurtează viaţa; la polul opus, cei care susţin că industria dietelor şi a produselor pentru slăbit este cea care „a creeat” o problemă, pentru a-şi putea vinde mai apoi produsele. Nu trebuie să uităm aici nici că antecedenţii noştri nu beneficiau de atâtea “oportunităţi” culinare.

Ce înseamnă greutatea ideală? Se pare că semnificaţia acestui concept se schimbă odată cu trecerea vremii. În Grecia antică, anatomia masculină era idealizată, lăsând într-un con de umbră silueta feminină. Arta acelor vremuri ne înfăţişează o imagine herculeana, corpul masculin fiind bine definit, ca simbol al puterii de luptă, al sănătăţii şi virilităţii. Masculinul a dominat arta până la mijlocul secolului IX, când atenţia s-a mutat asupra reprezentărilor siluetelor feminine. De atunci şi până la începutul secolul XX, femeia a fost corpolentă, voluptoasă, rotunjimile din jurul taliei şi şoldurilor simbolizând fertilitatea. Odată cu multiplicarea revistelor de modă, idealul de frumuseţe, în special cel feminin, a variat de la imaginea băieţoasă, cu sâni mici, până la imaginea voluptoasă, senzuală – talie mică, sâni mari, şi chiar talie mică, dorsal bombat, sâni mari şi fermi.

Greutatea ideală variază şi în funcţie de cultura şi de nivelul de trai. În ţările sărace, slăbitul este frecvent asociat cu boala sau cu nivelul foarte scăzut de trai. În ţările dezvoltate se întâmplă fenomenul invers – o persoană supraponderală este frecvent ameninţată de iminenţa unei boli, fiind acuzată de lipsă de dorinţa şi de control asupra propriului corp, lenevie, nivel social scăzut. Oamenii îşi doresc să arate ca vedetele din reviste şi fac eforturi pentru asta: diete, sport, pilule pentru slăbit, operaţii chirurgicale, yoga etc.

Revenind la problema noastră, dacă ştim care este idealul social acceptat, care este atunci greutatea normală ? Procedeele uzuale de măsurare se raportează la o normă, adică la o valoare medie, la care omul este în afara pericolelor medicale, are o viaţă echilibrată şi se simte bine în corpul său.

Dar asta nu înseamnă să încercăm cu toţii să intrăm într-un mulaj doar pentru că acela este ideal. Greutatea normală depinde şi de o serie de alţi factori, vorbim de o greutate „normală a fiecăruia” până la urmă. Printre factorii care denotă greutatea normala a fiecăruia se numară: trăsăturile genetice, istoricul personal, condiţiile medicale generale, vârsta, stilul de viaţă.

De ani buni comunităţile medicale avertizează asupra creşterii numărului persoanelor obeze la nivel global. Suntem îndemnaţi zilnic să luăm atitudine, să stopăm fenomenul. Profitând de aceste atenţionări, industria dietelor a luat cu asalt consumatorul, oferindu-i tot mai multe şi variate soluţii de slăbit. Concluzia zilelor noastre – riscul obezităţii este în creştere, iar dietele se numără printre motive. În plus, ciclul „yo-yo diating” duce la frustrare, insatisfacţie personală, nefericire.

În concluzie, controversa se duce între curentul pro-dietă (în care intră promotorii diferitelor programe de nutriţie, sportive, soluţiilor chirurgicale, pilulelor ş.a.m.d, uneori exagerând riscurile) şi curentul anti- dietă (care susţin că poţi fi fericit la orice greutate, tind uneori să ignore o parte din riscurile serioase pe care obezitatea le are asupra sănătăţii).

Este lesne de înţeles că ambele sunt reducţioniste şi că nici una nu oferă o soluţie viabilă. Printr-o împăcare a celor două, soluţia ar fi încercarea de a atinge o greutate personală optimă (la care fiecare dintre noi se simte bine în propriul corp, este mulţumit din punct de vedere estetic şi este în afara pericolelor medicale) – prin adoptarea unui stil de viaţă şi a unei nutriţii echilibrate, prin eliminarea sedentarismului, prin „împăcarea” cu mâncarea…