Putem supravietui fara iubire?

Iubirea - între definiţii şi experienţa traită

Oricât de mult am încerca să definim iubirea, cu pretenţie de surprindere a esenţialului, oricât de multe şi pasionante descrieri ar fi emise, iubirea, ca mod fundamental de întâlnire, fuzionare şi transgresare a psihologiei celor două sexe, unul cu şi prin intermediul celuilalt, rămâne un proces de parteneriat cu multe necunoscute, mai curând sub semnul inefabilului decât al adevărurilor testate ştiinţific.

Iubirea poate fi înţeleasă doar ca experienţă trăită, de comuniune simultan sexuală, psihologică şi spirituală. Se acceptă, în mod unanim, că dragostea este greu de definit. Putem să nu ştim ce este ea, dar ştim când suntem stăpâniţi de ea doar atunci când o experimentăm.

Termenul „iubire” este, adesea, suprapus termenilor „a place” sau „a bucura”. Uneori, iubirea este confundată cu dorinţa sexuală sau emoţională. „Te iubesc” ar putea să însemne pentru unii „te doresc fizic”. Dar termenul „a iubi” este folosit, adesea, şi când admirăm sau suntem ataşaţi de cineva sau ceva (casa, oraşul, muntele, marea, etc.).

În cea mai simplă definiţie a ei, iubirea exprimă emoţie şi sentimente pe care cineva le resimte faţă de altcineva. Se ştie însă că există foarte multe nuanţe ale iubirii, în funcţie de obiectul acesteia: iubirea pe care o resimte adolescentul pentru un profesor este diferită faţă de cea pe care o are faţă de părinţi sau faţă de „o vedetă rock”. Aceasta din urmă este altceva decât iubirea faţă de soţ, faţă de copii, faţă de fraţi sau faţă de prieteni. Iubirea faţă de un partener erotic este, uneori, semnificativ diferită faţă de iubirea conjugală.

Grecii distingeau trei tipuri de iubire:
- eros – dragoste fizică;
- agape – dragoste spirituală;
- phileos – dragoste frăţeasca.

Mulţi cercetători cred că iubirea este o relaţie de schimb, prin care cei care se iubesc îşi satisfac pe deplin nevoile unul altuia, de la cele fizice la cele de creştere spirituală.

Dragostea se poate dezlănţui brusc, la prima vedere, sau se poate instala progresiv, lent, crescând şi înflorind ca o plantă, din ce în ce mai bogată, în universul nostru interior. Dezvoltarea relaţiei erotice stă sub semnul paradoxului. Pe de o parte, îndrăgostiţii sunt tentaţi să-şi declare sentimentele pentru a se bucura de recompensele intimităţii, pe de altă parte, ei nu doresc ca relaţia să se dezvolte mai repede decât îi pot face faţă ei. În acest stadiu, se negociază relaţia şi se caută menţinerea unei balanţe delicate între aceste presiuni conflictuale, aşa încât nici unul dintre parteneri să nu se simtă exploatat.

Cum învăţăm să iubim?

Modul de a iubi se învaţă iniţial de la părinţi. Părinţii care au imagini de sine clare, puternice, care se iubesc între ei şi işi iubesc şi copiii oferă excelente modele de rol pentru învăţarea dragostei. Există însă şi modele „proaste”, oferite de părinţi neiubitori, atât între ei, cât şi în raport cu copii. Reci şi neimplicaţi, ei nu asigură un suport de dezvoltare a disponibilităţii de a iubi pentru mai târziu.

Mai există şi o altă categorie de părinţi – cei care îşi copleşesc copiii cu dragostea lor, astfel încât aceştia nu mai au posibilitatea să-şi exploreze propria lor personalitate, să-şi dezvolte concepţia de sine, să trăiască şi să experimenteze respingerea ocazională, ori să înveţe cum să facă faţă uneori compromisului.

Iubirea, deşi presupune interdependenţă, se întemeiază pe libertate şi dezvolta libertatea individuală. Dragostea asigură trei funcţii importante:
- serveşte interesele procreative ale societăţii;
- satisface o serie de nevoi personale cu caracter general-uman cum ar fi: nevoia de intimitate, de apropiere, de gratificare sexuală şi de familie, precum şi nevoi particularizate de la o persoană la alta, cum ar fi: nevoia de statut, de recunoaştere socială şi de validare personală;
- asigură revitalizarea, echilibrul şi dezvoltarea personalităţii.

Cum ne exprimăm iubirea?

În mod tradiţional, femeile au fost considerate ca fiind mai romantice decât bărbaţii. Cercetările din ultimele decenii par însă să indice contrariul. Studii recente demonstrează că femeile tind să fie mai pragmatice în dragoste decât bărbaţii. De ce această mutaţie? Femeile sunt specializate în dorinţa căsătoriei şi, totodată, sunt interesate de dragoste mai precoce decât bărbaţii. Brehm susţine: „căsătoria are un efect mai puternic asupra vieţii femeii decât asupra bărbatului şi, de aceea, ea determină un interes mai mare în orientarea comportamentului erotic premarital. Chiar şi astăzi, statutul social-economic al femeii continuă să fie influenţat, în mare măsură, de statutul bărbatului”.

Bărbaţii zilelor noastre, pe lângă faptul că sunt mai romantici decât femeile, se îndrăgostesc şi se simt atraşi de femei mai frecvent şi mai rapid, în vreme ce femeile consumă mai mult timp pentru a se decide şi angaja într-un parteneriat erotic. Dar, odată decise, ele tind să se implice erotic mult mai intens chiar decât suportă uneori bărbaţii.

W Stekel susţine că „bărbatul este activ, stăruitor, cuceritor, răpitor, violent, provocător. Viaţa sa vizează lumea, iubirea rămâne întotdeauna un episod pentru el”. Pe durata vieţii sale, iubirea ocupă anumite intervale în care dorinţa sa se acumulează cu forţa. De aceea, viaţa amoroasă a bărbaţilor prezintă un ritm clar, care, în cazul femeilor, nu este atât de evident. Femeia se revoltă împotriva rolului ei ca fiinţă sexuală. Nu vrea să fie iubită doar corporal. Ea pretinde şi preţuire sufletească.

A dori şi a iubi

A dori fără a iubi nu are decât o singură formă de manifestare. Fericirea cea adevărată, nu rezidă în asemenea întâlniri. Plăcerea este ceva bun; dar, exercitată doar ea singură, nu poate provoca fericirea. Voluptatea potoleşte nevoia simţurilor, însă nevoia de afecţiune rămâne aceeaşi.

A dori şi a iubi reprezintă visul fiecărui om, reunind cele mai bune condiţii pentru desfăşurarea sexualităţii sale. În acest caz, nu e nevoie să cunoaştem cele o mie de mângâieri a „Kama Sutrei” sau cele patruzeci şi şase de poziţii ale „Micii cărţi roşii a sexului”. Este suficientă atingerea, şi fericirea vă apărea.

Când există adecvare completă între sentiment şi dorinţă, acestea se susţin una pe alta, se amplifică, se ridică reciproc, iubirea înzecind senzaţiile, iar senzualitatea multiplicând afectivitatea. Nicio graniţă între suflet şi timp: fiinţa trăieşte absolut plenitudine, lucru valabil pentru ambii parteneri.

„Fără de mângâiere sufletul tău piere” spune proverbul. Mângâierile trupului şi mângâierile sufletului sunt într-atât de necesare, încât prizonierii întemniţaţi, aflaţi singuri într-o celulă, sfârşesc prin a se prăbuşi în demenţă, distruşi fiind de privarea senzorială şi afectivă.



Referinte:
1. Dr. Gerard Leleu – „Tratat de mângâieri” Ed. Trei 2005
2. Dr. Gerard Leleu – „Cartea dorinţelor” Ed. Trei 2006
3. Wilhelm Stekel – „Psihologia eroticii feminine” Ed. Trei 1997
4. Wilhelm Stekel – „Psihologia eroticii masculine” Ed. Trei 1999
5. Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă – „Psihologia vieţii de cuplu” Ed. SPER 2002
6. Iolanda Mitrofan, Cristian Ciupercă – „Psihologia relaţiilor dintre sexe” Ed. Alternative 1997.