Rezolvarea conflictului interior

Conflictul interior poate apărea la oricine, în diverse situaţii, fiind de obicei în strânsă legătură cu întrebarea: “Am facut bine sau nu?” sau “Care sunt gândurile care, în situaţia dată, îmi ofera un oarecare confort psihic?” De cele mai multe ori, oamenii nu sunt conştienţi de întreg procesul de “auto-justificare”, ci doar de rezultatele acestuia.

Permanenta noastră nevoie de a ne justifica deciziile şi de a ne demonstra continuitatea dintre felul în care gândim si cel în care acţionăm sunt foarte plastic ilustrate în celebra fabulă cu vulpea şi strugurii. Ỉn acest caz, pentru a contracara discontinuitate dintre dorinţa ei si ce a reuşit să facă, vulpea s-a convins singură că oricum strugurii la care nu a reuşit să ajungă erau prea acrii. Un alt exemplu ce redă foarte clar conflictul dintre idee şi faptă este cazul fumătorilor care, deşi sunt bombardaţi din foarte multe direcţii cu informaţii privind riscurile la care se expun fumând, ei contiună sa fumeze.
Care ar fi modalităţile prin care fumătorul poate să rezolve conflictul apărut? Are două posibiliti: fie să-şi modifice comportamentul, adică să renunţe a fuma, fie să refuze să creadă că fumatul poate avea într-adevăr efecte nocive asupra lui.

Există un bine cunoscut experiment realizat de Leon Festinger si James Carlsmith, în care cei doi au explorat felul în care oamenii rezolvă conflictul interior provocat de minciună. În cadrul experimentului lor, subiecţilor li se cerea sa facă un număr de activităţi plictisitoare, dedicând fiecareia câte 30 de minute. În a doua parte a experimentului, câţiva dintre participanţii la prima parte deveneau complicii cercetătorilor, sarcina lor fiind aceia de a-i convinge pe următorii participanţi la experiment că sarcina era amuzantă şi interesantă.
Acestor voluntari complici li se oferea şi o “remuneraţie”: între 1 dolar şi 20 dolari. În ultima etapă, subiecţii participanţi au fost conduşi la un “expert” cu scopul de a folosi feedback-urile lor pentru a aduce imbunătăţiri exeprimentului. Aici s-a observat că suma de bani pe care subiecţii au primit-o în schimbul afirmaţiilor despre gradul de interes şi amuzament al experimentului au avut o semnificaţie foarte mare.

Chiar dacă am fi tentaţi să credeam că atitudinile lor au fost cu atât mai favorabile cu cât suma de bani primită era mai mare, situaţia a fost diferită. In mod paradoxal, subiecţii cărora li se oferise doar un dolar si-au exprimat parerea că experimentul fusese mai interesant şi mai amuzant decât au afirmat cei care fuseseră remuneraţi cu douzeci de dolari. Faptul ca li s-a cerut să mintă despre felul în care era de fapt experimenul, a produs o stare de conflict interior.
Cei care primiseră douăzeci de dolari îşi puteau justifica rolul jucat prin suma de bani încasată. Pentru cei care primiseră doar un dolar, rezolvarea conflictului nu se putea rezolva decât pe cale convingerii că, de fapt, nu se comportaseră necinstit şi că experimentul fusese, într-adevăr, interesant. În concluzie, cu cât suma de bani fusese mai mică, cu atât conflictul interior era mai mare. (La sfârşitul experimentului, subiecţilor li s-au cerut banii înapoi…) Oricare ar fi opiniile pro şi contra acestui experiment, concluziile sale le-au permis celor doi cercetători să afirme că, pentru a covinge oamenii să-şi schimbe opiniile, primul pas îl reprezintă provocarea stării de “disonanţa cognitivă” – stare neplacută pe care subiectul o experimentează atunci când două idei ale sale se contrazic reciproc. Din moment ce această disonanaţă este neplacută, subiectul ce o trăieşte încearcă reducerea ei prin diverse metode: fie îşi schimbă comportamentul, fie gândurile. Cu cât ideile aflate în conflict au o importanţă mare pentru acea persoană, cu atât disonanaţa cognitivă se ridică la un grad mai înalt.

Practica a dovedit valabilitatea unei reguli de bază, care evidenţiază ce urmaează sa se întâmple atunci când oamenii acţionează în contradicţie cu propriile idei: dacă acest comportament poate fi justificat cu usurinţă printr-un factor exterior (bani, constrângere, lipsa de urmări grave), ideile nu suferă modificări importante; dacă respectivul comportament nu poate fi justificat, ideile vor fi schimbate pentru a fi în concordanţă cu faptele. Implicaţiile sociale ale felului în care este utilizată disonanaţa cognitivă sunt foarte variate.

De exemplu, în cazul unui tratament medical dezagreabil sau de lungă durată, este posibilă apariţia disonanţei între gândurile: “Am fost de acord cu un tratament insuportabil” şi “Nu mă simt cu nimic mai bine decât inainte”. Disonanţa poate fi eliminată şi tratamentul justificat, numai în condiţiile în care pacientul se poate convinge pe sine insuşi că starea lui se ameliorează.

Teoria disonanţei cognitive a fost aplicată şi în domeniul educaţiei copiilor. Conform ei, devine preferabil să se impiedice copilul de la comiterea unui act anticoscial, prin metode blânde, şi nu prin ameninţarea cu pedeapsa. Dacă el va fi oprit să facă ceva – de exemplu să arunce jucariile- pe cale ameninţărilor, el îşi va spune:” Am fost forţat să mă opresc, dar eu tot vreau să arunc jucăriile”. În cazul în care copilul renuţăa la comportamentul său în urma unei intervenţii blânde, justificarea lui va fi sub forma: “De fapt, nici eu nu doream să mai arunc jucăriile”. Confirmarea ideii că ameninţările blânde au mai mai mult efect decât cele severe au furnizat-o şi psihologii Elliot Aronson şi James Carlsmith.
Ei le-au spus unor copilaşi de patru ani să nu se joace cu jucaria lor preferată, recurgând la ameninţarea blândă: “Dacă vă jucaţi cu maşinuţa asta, o să mă supăr”, sau la una severă: “O să mă supăr rău. Vă iau toate jucăriile şi plec acasă”. Ambele ameninţări au avut ca efect faptul ca toţi copiii au încetat să se mai joace cu maşinuţele preferate în timp ce persoana adultă era absentă din încapere, dar varianta blândă a produs o “cădere în dizgratie” a jucăriei interzise, în timp ce varianta severă nu a declanşat această reacţie.
Disonanaţa nu apare întotdeaua cu aceeaşi claritate, existând mai mulţi factori care influenţeaza apariţia ei.

In general, disonanţa se produce atunci când realitatea se dovedeşte mai prejos de aşteptări. De exemplu, ne este foarte greu să credem că un preot nu este capabil să se abţină de la a consuma foarte mult alcool, în timp ce despre artistul nostru preferat ar fi mai uşor să acceptăm acest fapt. Pe de altă parte, în experimental lui Festinger-Carlsmith, minciuna provoacă disonanaţă mai ales la subiecţii care cred despre ei că sunt oneşti.
Astfel, este foarte importantă imaginea pe care indivizii o au despre ei înşişi. De exemplu, ne-am aştepta ca obţinerea unui succes ar avea şanse foarte mici să contribuie la apariţia unei stări disonante. Însă totuşi, acest fapt se poate întâmpla dacă oamenii se aşteaptă de fapt să rateze.

În concluzie, modalităţile de rezolvare a conflictului interior exprimă în mod evident că omul caută in permanenţă comportamente auto-justificatoare. Şi pentru că de multe ori nevoia de a ne justifica este atât de mare, nu rareori se întâmplă să apară atitudini si reacţii ciudate şi imprevizibile.

Bibliografie
1. Eysenck, H si Eysenck, M, Descifrarea comportamentului uman, Editura Teora
1. Festinger, L si Carlsmith, J.M., Cognitive consequences of forced compliance”, Journal of Abnormal and Social Psychology
2. Wicklund, R.A. si Brehm, J.W., Perspectives on Cognitive