Terapia ocupatională ca o metodă de îmbunătăţire a autonomiei personale

Terapia ocupaţională reprezintă un capitol important al recuperării neuromotorii, scopul său fiind creşterea autonomiei personale. A.O.T.A (American Occupational Therapy Association) defineşte terapia ocupaţională astfel: forma de tratament care foloseşte acţiuni şi metode specifice pentru a dezvolta, ameliora sau reface capacitatea de a desfăşura activităţile necesare vieţii individului şi de a compensa disfuncţia.
Definiţia implică participarea activă a bolnavului la tratament, fapt esenţial în eficienţa terapiei ocupaţionale.

Termenul ocupaţional se referă la folosirea direcţionată spre un anumit scop al timpului, energiei, suscitarea interesului pentru participarea la activităţi de ADL, activităţi de muncă productivă, activităţi de joacă şi destindere. Terapia ocupaţională învaţă pacientul să rezolve situaţii şi astfel acesta poate să transfere şi să adapteze aceste abilităţi oricărei situaţii nou create.

În programul de reabilitare, terapia ocupaţională trebuie să se asigure că învaţă pacientul să-şi rezolve problemele şi nu îndemânări, ceea ce înseamnă că ea se bazează pe interrealaţia dintre cauză şi efect: o activitate funcţională îşi va crea propriul mecanism de feed-back. Conexiunile dintre mişcare şi efectele sale asupra obiectelor conduc la cunoaşterea interrelaţiei cauză şi efect. Pentru a progresa terapia trebuie să solicite interes şi să iniţieze învăţarea la elev.

Învăţarea necesită:
- creaţie pentru învăţarea situaţiilor (probleme de rezolvat)
- interacţiunea între pacient şi mediul înconjurător.

Învăţarea presupune:

- dezvoltarea unui repertoar adecvat (experienţă stocată) ;
- recuperarea respectivelor informaţii;
- planificarea;
- realizarea secvenţelor unei acţiuni.

Cele mai bune experienţe de învăţare provin de la situaţiile vieţii reale. Persoanele cu perturbări perceptuale nu au abilitatea de a abstractiza o situaţie, în raport cu alta. Activitatea în sine trebuie să promoveze feed-back-ul.

Indiferent de nivelul funcţional al elevului, obiectivele tratamentului pot fi atinse mai uşor şi mai activ prin situaţii reale de viaţă. Hemiplegicii trebuie să experimenteze procesul de rezolvare a problemelor, pentru a putea deveni independenţi. Doar prin rezolvare problemelor bolnavul va învăţa să se adapteze şi să funcţioneze într-o varietate de situaţii. De fiecare dată situaţia se schimbă, mediul se schimbă şi fiecare schimbare pretinde o nouă problemă rezolvată.

În alegerea unei activităţi pentru elev trebuie să se ia în considerare mai mulţi factori. Este esenţial ca activităţile să utilizeze obiecte actuale din situaţii reale, iar elevul să nu fie rugat să se prefacă. Trebuie menţionat că persoana cu leziuni cerebrale nu este capabila să se prefacă (de exemplu: să exerseze tăiatul unei bucăţi de carne, utilizând un cuţit de carton) şi comportamentul său devine adeseori previzibil, când i se cere să facă acest lucru. De multe ori refuză execuţia activităţii sau sunt tulburaţi. Pe cât este posibil, programul terapeutic trebuie să urmeze rutina zilnică normală. Antrenarea ADL-urilor ar trebui făcută dimineaţa, ca şi facilitarea motorie, înainte de masă şi nu după aceea.

Alt factor important în selectarea unei activităţi deosebite are legătură cu controlul feed-back-ului.O activitate bună este aceea care promovează propriul control al feed-back-ului. Este consecvent şi are un scop final bine definit: are o cauză şi o relaţie de efect.
Activităţile luate din cotidianul zilnic (ADL-urile) oferă trei trăsături necesare pentru evoluţie, ce nu pot să lipsească din sarcinile simulate sau artificial create:sunt dinamice, întotdeauna schimbătoare. Proprietăţile stimulului din situaţia reală nu sunt niciodată aceleaşi, chiar şi atunci când experimentează aceeaşi probă.

De exemplu tipul şi frecvenţa mişcărilor asociate cu îmbrăcarea hainelor se schimbă, în funcţie de numărul şi tipul de haine (cu fermoare, cu nasturi, cu agăţătoare), de mediul înconjurător şi de poziţia pacientului (şezând sau în ortostatism).

Schimbările în situaţiile naturale oferă probleme, ce forţează elevul să-şi adapteze mişcările, stimulând ulterior organizarea cognitivă perceptuală şi dezvoltarea motorie;

- deprinderile reale sunt bogate în input-uri senzoriale. Ele oferă posibilitatea de a lega mişcarea cu multiple inpu-turi senzoriale asociative (auditive sau vizuale) . Aceste input-uri se produc simultan cu mişcarea, oferind în plus canale de feed-back asupra efectului mişcării;

- deprinderile vieţii zilnice, care se reproduc oferă o oarecare regularitate în experienţă. Regularitatea, familiaritatea şi continuitatea cresc oportunitatea învăţării.

În cadrul clasei la care lucrez folosesc terapia ocupaţională pentru recuperarea persoanelor care prezintă hemiplegie la nivelul membrelor superioare. Folosirea în cadrul terapiei a diferitelor materiale cum ar fi: cadranele cu nasturi, cu fermoare sau cu capse ajută foarte mult la îmbunătăţirea autonomiei personale, elevii fiind capabili să se descurce singuri în ceea ce priveşte îmbrăcatul.

Pe lângă folosirea acestor materiale încerc să implementez şi cunoştinţe legate de modul corect în care se poate realiza igiena corporală de zi cu zi, modul în care se folosesc tacâmurile şi celelalte ustensile din bucătărie.

Îmbunătăţirea autonomiei personale prin intermediul terapiei ocupaţionale mai are ca şi beneficiu creşterea stimei de sine la aceşti elevi. Terapia ocupaţională se mai poate folosi şi în cazul copiilor care prezintă un retard intelectual datorită carenţelor de mediu.

Bibliografie:
1. Traian, V., Muşu, I., (1996) Integrarea în comunitate a copiilor cu cerinţe educative speciale.
2. UNESCO, (1999) . Includerea celor excluşi: Respectarea diversităţii în educaţie.
3. UNESCO, (2002) . Să înţelegem şi să răspundem la ceinţele elevilor din clasele Incluzive
4. Loughlin Mc. James, A. Lewis B. Brena – Assessing special students. Belle &Howell Co, 1981. p. 86-117