Invata-l pe cel mic sa-si redirectioneze agresivitatea

Iti este greu sa asociezi termenii "copil" si "agresivitate"? Cel mai adesea, aceasta este o atitudine fireasca, pentru ca nici unul dintre parinti nu isi poate imagina ca fiul sau fiica sa are un comportament inadecvat si agresiv. Totusi parintii mi-ar putea da dreptate daca le amintesc de nenumaratele situatii in care ei insisi s-au confruntat cu supararile duse uneori pana la exagerare de micutii incapatanati in furia lor...

Parintii isi imagineaza de cele mai multe ori ca asemenea atitudini ale copiilor sunt firesti in conditiile in care acestia incearca sa isi gaseasca si sa isi asume identitatea. Ca atare, nu se ingrijoreaza foarte mult, considerand aceste faze normale si trecatoare. Insa in ce moment anume un asemenea comportament inceteaza sa mai fie "normal", devenind o problema pentru cel mic, pentru relatiile sale cu familia si cu persoanele din jurul sau? Cand este important ca parintele sa intervina si sa redirectioneze agresivitatea copilului?

Psihologii americani considera ca un comportament agresiv implica un atac fizic sau verbal asupra unei alte persoane, intr-un mod care ii raneste pe cei din jur sau ii pune, intr-un anumit fel, intr-o situatie amenintatoare. Copiii, desi iti vine greu sa crezi acest lucru, sunt capabili de asemenea lucruri. Tocmai de aceea este foarte bine sa monitorizezi indeaproape situatiile "periculoase" si sa incerci sa le modifici cursul.

Ce ar trebui sa faca parintii?

Din nefericire, societatea zilelor noastre este una violenta, iar copiii nostri sunt supusi acestor acte agresive in fiecare zi - fie prin mediatizarea lor, fie prin activitatile si relatiile pe care le au cu cei din jur. Chiar si serialele de televiziune, asa numitele sitcom-uri, folosesc agresiunea verbala, in situatii comice, care starnesc rasul. Astfel incat parintilor le este tot mai greu sa le evidentieze copiilor faptul ca agresiunea reprezinta un pericol.

Uneori este dificil sa identifici situatiile in care cel mic este pur si simplu agresiv sau daca acest comportament este determinat de alte cauze. In acest sens, psihologii americani sustin ca este foarte utila pentru parinti pastrarea unui jurnal, tinerea unei evidente care sa le atraga atentia asupra cazurilor in care copilul a adoptat o atitudine inadecvata.

Ceea ce poate face orice parinte este sa identifice niste pattern-uri (modele ) in comportamentul copiilor. O data ce parintele observa cu mai multa atentie atitudinea celor mici, mai ales in cazuri iesite din comun, aceste pattern-uri sunt mult mai usor de identificat. Pasul urmator este de a dezvolta niste strategii care sa ii ajute pe copii sa rezolve situatiile tensionate intr-un mod mult mai eficient.

Un jurnal de acest tip poate fi bun si pentru parinti, deoarece le ofera o evidenta a felului in care au reactionat fata de comportamentul copiilor. Daca reactiile nu sunt productive si este recomandabil sa fie schimbate - deoarece nu vin in ajutorul celor mici - atunci un asemenea jurnal reprezinta o bila alba in plus si pentru adulti... Parintii invata, treptat, sa observe semnele "incipiente" ale enervarii micutilor. Acest lucru ii ajuta apoi sa gestioneze si sa stapaneasca situatia, inainte ca aceasta sa scape de sub control...

Jurnalul este de mare folos si pentru copii: datorita lui, vor intelege ce anume declanseaza enervarea si agresivitatea si, mai departe, vor invata sa faca fata acestor incidente tensionate. Desi ai impresia ca un copil nu poate intelege aceste lucruri, nu il subestima! Are capacitatea de a remarca, la fel ca si tine, dar la un alt nivel, ceva mai simplu, pattern-urile agresivitatii.

De asemenea, parintii trebuie sa le vorbeasca micutilor despre felul in care simt ei ca reactioneaza in fata situatiilor care declanseaza comportamentul violent. Intrebari de acest tip pot fi binevenite: Ce poti face in momentul in care simti ca te-ai enervat? Ce anume te poate impiedica sa iti pierzi controlul? Cum poti preveni asemenea incidente? Ce poti invata din asemenea situatii?

Copiii invata foarte mult din experientele anterioare. Ca atare, daca le explici totul ca pe o lectie, care are o morala plauzibila si pe care o pot aplica mai departe in situatii asemanatoare, atunci isi vor da seama mult mai usor care este linia de urmat. Supravegherea ta, ca parinte, este foarte importanta - cel mic se bazeaza intotdeauna pe sprijinul tau si puterea ta de a-i deschide ochii asupra unor lucruri pe care deocamdata nu le percepe foarte bine.

Fiecare copil reactioneaza in propriul fel in situatii tensionate. Pentru unii este suficient sa inspire puternic de cateva ori, pentru a se calma; pentru altii, "nervii" dispar daca inchid ochii; alti copii invata sa se elibereze de tensiune "calatorind" cu gandul intr-un loc neutru, in schimb ce pentru altii "mormaiala" unui cantecel este solutia cea mai buna...

Unele familii stabilesc un sistem de semnale prin care se atentioneaza ca sunt pe cale de a-si pierde cumpatul. Acest lucru este valabil atat pentru copii, cat si pentru parinti! Este o idee foarte buna sa "implementezi" un asemenea sistem si in caminul tau - te va scuti de foarte multe neintelegeri ulterioare...

Chiar daca esti constienta de faptul ca cel mic nu isi propune in mod special sa te scoata pe tine din rabdari si ca supararile sale i se par justificate, stiu sigur ca uneori si tu ajungi in acel neplacut si umbros colt al enervarii... Ca parinte, este foarte important sa nu ii arati copilului tau ca ti-ai pierdut cumpatul. Acest lucru il demoralizeaza uneori sau il impulsioneaza sa vada pana unde si cat de mult iti poate incerca limitele... De aceea este de preferat sa inveti, la randul tau, care sunt punctele declansatoare ale maniei tale.

Copiii trebuie sa invete sa compenseze energia cheltuita prin enervare cu realizarea unor lucruri pozitive. Inca de cand sunt mici, simtul actelor caritabile si al bunatatii trebuie sa prinda un contur foarte clar in gandurile lor. Gesturile frumoase pe care le pot face fata de cei din jur sunt de real ajutor in redirectionarea furiei pe care o vor simti la un moment dat. Implicarea pozitiva in vietile prietenilor lor ajuta la construirea si intarirea empatiei.

Este de preferat ca parintii sa ii puna pe cei mici in fata unor situatii in care ei pot veni in ajutorul altor persoane. In acest fel, copiii isi vor da seama ca recompensele sufletesti si sentimentul utilitatii, care acompaniaza asemenea comportamente pozitive, ofera o rasplata mult mai mare decat agresivitatea si descatusarea nervilor.

Rolul familiei este crucial pentru formarea personalitatii copiilor. Primele lectii de viata si de comportament social sunt "predate" si invatate acasa. Expresia "cei sapte ani de acasa" spune multe in acest sens... Rolul parintelui este acela de a-i oferi copilului un model si directia de urmat in viata. Bunatatea si compasiunea se invata si se deprind in primul rand acasa, in urma "lectiilor" pe care le "predau" adultii, precum si prin imitarea unor comportamente pe care copiii le observa la parintii sau fratii lor mai mari.

O lectie de acest tip, aflata la indemana oricarui parinte, este sa il invete pe micut cum anume trebuie sa se comporte fata de un animal de companie. Se stie foarte bine ca un caine sau o pisicuta ajuta la formarea personalitatii unui copil, il invata ce inseamna responsabilitatea si prietenia.

Insa copiii nu sunt constienti de propria putere fizica si cu atat mai putin isi dau seama cand anume exagereaza cu exercitarea ei. Au existat, cu siguranta, cazuri in care copilul tau a reusit sa "smotoceasca" o biata pisicuta mai mult decat ar fi fost cazul... Cei mici fac acest lucru din dragalasenie, din prea multa dragoste si afectiune fata de animalul de companie pe care il considera prietenul lor.

Tocmai de aceea supravegherea ta in asemenea situatii este foarte importanta - in clipa in care sesizezi ca micutul nu isi da seama de faptul ca ii poate face rau animalului, spune-i pe un ton cald si intelegator: "Cu grija, joaca-te mai bland cu pisicuta, o doare sa o tragi de coada!". Reaminteste-i acest lucru de fiecare data cand exagereaza cu joaca si lauda-l daca observi ca micile tale observatii dau roade si cel mic nu mai "chinuieste" animalul. Mai mult decat orice, vorbeste cu el simplu si clar, fara sa te rastesti la el - considera-l o persoana cu judecata, capabila sa inteleaga asemenea lucruri. Daca ii arati si cum anume trebuie sa se joace cu animalul vostru de companie - puterea exemplului ajuta intotdeauna - te asiguri ca micutul va invata prima lectie a comportamentului pozitiv.

Agresivitatea in cazul copiilor cu varste mai mari

Comportamentul agresiv al viitorului adult poate fi anihilat sau, cel putin, ameliorat daca primii pasi ai copilului sunt urmariti inca de la varste fragede. Daca ii oferi fetitei sau baietelului tau optiunea si alternativa cheltuirii energiei in alt mod decat prin acte agresive, viitorul adult va sti ca exista lucruri pentru care nu merita sa te enervezi si peste care poti trece mai usor daca stii (sau inveti ) sa te controlezi.

O data ce cresc, copiii se confrunta cu noi si noi experiente, multe dintre ele traumatizante sau extrem de stresante, care ii pun in fata unor situatii dificile. In special copiii care nu mai sunt supravegheati indeaproape de parinti (o data cu inceperea scolii, nu mai petrec la fel de mult timp acasa, cu familia ), sunt cei mai expusi. Din aceasta cauza, este foarte important ca asemenea metode de redirectionare a agresivitatii sa fie in continuare utilizate, ca modalitati de a-i invata pe adolescenti sa faca fata "nervilor".

Este nevoie ca acest mesaj care militeaza pentru non-violenta sa fie repetat in mod constant, astfel incat sa fie cu adevarat inteles de catre copii. Constanta si repetitia, afirma psihologii americani, este utila pentru intelegerea si asimilarea acestui mesaj - o data patruns in mintea lor, cei mici nu vor mai fi tentati sa apeleze la agresivitate atunci cand adultii nu se afla in preajma lor. Mesajul non-violentei trebuie sa aiba sens pentru cel mic indiferent de cine se afla sau nu in prezenta sa, este o atitudine pe care trebuie sa o adopte pentru ca o intelege si o accepta, nu pentru ca "asa i se spune" ca este bine.

Unii parinti folosesc, pentru copiii lor, activitatile sportive sau alte activitati fizice extrascolare, ca modalitate de eliberare a energiei. O descatusare fizica a agresiunii reprezinta uneori o solutie eficienta, care ii impiedica pe copiii extrem de incarcati emotional sa rabufneasca. Scolarii nu au decat de castigat din aceste lucruri - sportul este o activitate care le face bine, permitandu-le dezvoltarea fizica armonioasa, dar ii ajuta si pe plan psihologic, eliberandu-i de tensiunile acumulate.

Psihologii americani precizeaza insa ca acest lucru nu este intotdeauna valabil si ca este important sa privim lucrurile in contextul lor. Spre exemplu, daca hotarasti sa iti inscrii baiatul intr-o echipa de fotbal de juniori, aceasta poate fi o decizie foarte buna. Insa, daca cel mic percepe colectivul in care incearca sa se integreze drept o sursa de frustrare si de umilinta (pentru ca nu este foarte bun la acet sport, nu ii place sau ceilalti colegi de echipa rad de el dintr-un motiv sau altul ), atunci practicarea acestui sport nu reprezinta o solutie prea fericita...

Insa daca baiatul tau se simte implinit intr-o asemenea echipa, daca are parte de satisfactii si reuseste sa isi faca prieteni printre coechipieri, sportul devenind o sursa de multumire si energie, care ii ofera oportunitatea dezvoltarii unor abilitati native, acest lucru va ajuta la diminuarea actelor agresive.

Pana la urma, eliberarea energiilor negative reprezinta un lucru bun, dar cel mai important lucru este acela de a identifica si elimina cauzele care duc la aceste "rabufniri". Pentru foarte multi dintre copiii nostri, aceste cauze nu reprezinta altceva decat "tratamentul" inadecvat de care au parte la scoala, din partea unor colegi mai mari, care fac glume pe seama lor: abuzul verbal sau chiar fizic, umilinta, experientele traumatizante, eliminarea dintr-un anumit cerc de prieteni, faptul ca nu sunt apreciati etc. reprezinta tot atatea cauze pentru acumularea de frustrari.

Acestea vor "exploda" mai devreme sau mai tarziu si de aceea este de preferat sa identificam motivele care duc la asemenea situatii, sa incercam sa le prevenim, sa le eliminam sau sa redirectionam manifestarile lor nervoase. Mai important decat orice este ca micutul sa simta ca are in tine un prieten care il intelege. De aceea, nu este recomandabil ca primul lucru pe care il faci este sa ii spui ca un asemenea comportament este inadmisibil si ca "la varsta lui nu este acceptabil sa aiba atatia nervi"... Nu faci decat sa il indepartezi de tine si sa ii adancesti frustrarea. Trebuie sa vezi situatia in ansamblul ei si sa intelegi ca exista niste cauze care l-au adus in aceasta stare de surescitare nervoasa. O data ce ajungi la explicatiile profunde ale comportamentului lui, poti lua si masurile care se impun. Iar schimbarea circumstantelor care produc aceste "revolte" reprezinta cea mai buna solutie pe termen lung.

Responsabilitatea ta, ca parinte, include si pastrarea unei comunicari eficiente cu cel mic. Discutiile si urmarirea unor modele comportamentale (pattern-uri ) te pot ajuta in depistarea primilor pasi care duc la agresivitate. Identificarea surselor care genereaza frustrarea si apoi actele agresive sunt importante pentru a te ajuta pe tine, ca parinte, sa stii ce situatii anume trebuie sa invete copilul tau sa evite pe viitor. Eliminarea sau ameliorarea comportamentelor agresive reprezinta o lectie pe care parintii si copiii trebuie sa o invete impreuna, inainte ca agresivitatea sa se transforme in violenta.


Aspecte ale unei maladii sociale - agresivitatea umană



Motto: "Omul va deveni mai bun, atunci când
îi veţi arăta cum este el în realitate." (A. Cehov )
Nu mai este o revelaţie faptul că trăim într-o lume în care este tot mai pronunţat fenomenul agresivităţii. Cu aceste manifestări ne ciocnim zi de zi în cele mai diverse circumstanţe: în familie, la serviciu, în transport, pe stradă, pretutindeni... Comportamentul agresiv a devenit o normă, o obişnuinţă în relaţiile cu oamenii şi nu rareori chiar un mod de afirmare în cadrul unei comunităţi, o garanţie a reuşitei în afaceri. Într-un fel, agresivitatea în zilele noastre reprezintă un "rău necesar". Însă pentru o societate care tinde să atingă un nivel sporit de bunăstare, care aspiră la cele mai înalte valori ale culturii, care încearcă să diminueze traumele unui trecut şi a unei existenţe subordonate regimului totalitar, pentru o asemenea societate (parte componentă a căreia suntem şi noi ), agresivitatea constituie acel flagel, acel factor eroziv care surpă din temelie orice tentativă de constituire a unei comunităţi prospere şi neviciate.
Potrivit unei formule elaborate de către savantul englez W. Hamilton, rezultă că interacţiunea agresivă se dovedeşte a fi cea mai nerentabilă pentru indivizi, iar cea mai avantajoasă este interacţiunea cooperantă. Agresivitatea, cu toate meritele pe care, trebuie să recunoaştem, le-a avut pe parcursul evoluţiei omului ca specie, a fost, totuşi, şi rămâne una din cele mai neplăcute şi mai dăunătoare forme de manifestare a comportamentului uman. Agresivitatea este şi va fi acel element al firii umane a cărui dezrădăcinare şi minimalizare va reprezenta un proces dificil şi îndelungat, dar atât de necesar pentru noi toţi. De soluţionarea acestei probleme va depinde în cele din urmă însăşi existenţa omenirii, deoarece în condiţiile ameninţării declanşării unui război nuclear, care este tot o formă de agresiune, pericolul e prea mare şi, din păcate, prea real pentru a nu i se acorda cea mai serioasă atenţie.
Care este deci natura agresivităţii şi ce factori cauzează această formă a comportamentului? Rezumând toate rezultatele obţinute de către psihologi, constatăm că manifestarea agresivă la om are la origine trei factori de bază, care pot acţiona selectiv sau în comun: factorul biologic ereditar, experienţa individuală a organismului şi influenţa externă sau frustrările.
Factorul biologic ereditar
Motto: "Maimuţa este un animal mult prea blajin
pentru ca omul să se fi tras din ea." (Nietzsche )
Teoria cu privire la originea biologică a comportamentului agresiv a fost dezvoltată de către austriacul Konrad Lorenz, laureat al premiului Nobel (1973 ), care afirma că agresivitatea la om este o tendinţă spontană moştenită, asemănătoare cu setea şi foamea. Omul acumulează treptat o anumită cantitate de energie agresivă care, dacă nu este periodic eliberată, sporeşte şi se intensifică. Au fost obţinute pe cale experimentală rase de câini, cocoşi şi peşti cu un grad de agresivitate mai înalt decât la semenii lor. Acestea simt nevoia de a-şi manifesta mai frecvent agresivitatea, ceea ce confirmă justeţea teoriei lui Lorenz.
Făcând abstracţie de interpretările ştiinţifico-biologice ale fenomenului agresivităţii şi plasându-l în vizorul unei interpretări pur filosofice, vom găsi şi în acest caz veridicitatea teoriei sus-menţionate. Începând cu filosofii antici şi până la cugetătorii din zilele noastre, presiunea internă a naturii animalo-umane rămâne un lucru cert. "Naturam expelles furca, tamen usque recurret" ("Alungă natura chiar cu furca, tot se va întoarce pe undeva înapoi." ), spune un vers latin. Menţiunea despre "tendinţa naturală spre cruzime" o întâlnim la Montaigne, cea despre "firea înnăscută" - la Schopenhauer. Rousseau demască esenţa "omului sălbatic", iar Freud găseşte sursa violenţei umane în pulsiunea morţii (esenţa distructivă - Thanatos-ul ), pe care o avem de la naştere. Emmanuil Kant încearcă să evite o tratare unilaterală şi radicală a firii umane, presupunând că, de fapt, există o combinare a predispoziţiilor spre bine şi spre rău. "Problema este de a şti dacă omul este prin natură bun sau rău sau dacă, prin natură, el poate fi într-un fel sau în celălalt...", meditează filosoful şi apoi concluzionează: "Totuşi, experienţa arată o dorinţă activă de ilicit, deşi se ştie că este ilicit, adică dorinţa de rău; înclinaţie care se trezeşte în mod infailibil de îndată ce omul începe să facă uz de libertatea sa: din acest motiv, se poate considera că această înclinaţie este înnăscută; astfel, din cauza caracterului său sensibil, omul poate fi considerat rău prin natură dacă vorbim de caracterul speciei." (Antropologia din punct de vedere pragmatic ) . Este ceea ce arată experienţa: cu greu îl putem contrazice pe Kant în această privinţă, deşi el nu pretinde să explice cum şi nici de ce se petrec lucrurile astfel, dar e cert că astfel se petrec.