Psihoterapia traumei Este necesar să ne raportăm cu toată seriozitatea profesională la problematica psihotraumatologiei. Datoria terapeutului, şi cred că nu numai, nu este doar diminuarea efectelor traumelor, cât şi stimularea pe cât posibil a rezilienţei şi creşterii posttraumatice. Cu atât mai mult consider necesară stabilirea unor principii de lucru cu persoanele traumatizate. Iată care sunt câteva elemente pe care le voi aborda în cele ce urmează: 1. momentul intervenţiei terapeutice: vom avea intervenţii în situaţia de criză, intervenţii imediat după situaţia traumatică (post-expozitorii ) şi intervenţii de-a lungul procesului traumatic; merită luate însă în considerare şi intervenţiile preventive; aici va fi important de stabilit obiectivele psihoterapeutice; 2. reguli de lucru în psihoterapia traumei; 3. caracteristicile terapeutului care asistă persoanele traumatizante. Momentul intervenţiei terapeutice Aşa cum afirmam în primul capitol referitor la traumatizarea psihică, procesul traumatic parcurge câteva etape care, datorită specificului lor, necesită intervenţii psihoterapeutice adecvate. Astfel, consider că există trei momente semnificative care vor modela diferit procesul psihoterapeutic: • înainte de producerea traumei - astfel că vom avea intervenţii preventive; • imediat după producerea traumei - când va fi nevoie de intervenţii în criză; • la o perioadă mai lungă de timp după traumatizare - când vom putea vorbi de psihoterapia traumei. Intervenţiile preventive au rolul de a împiedica sau înlătura producerea unui eveniment cu potenţial traumatic sau a împiedica producerea sau extinderea unei traume, în cazul apariţiei totuşi a unui astfel eveniment. Organizaţia Mondială a Sănătăţii vorbeşte despre trei tipuri de prevenţii, fiecare cu obiectivele ei: • una primară: care vizează pregătirea oamenilor pentru o situaţie traumatică, cu scopul de a împiedica traumatizarea psihică; • una secundară, care se suprapune cu intervenţiile în criză, urmărind să atenueze efectele unui eveniment care a avut loc; • una terţiară, care îşi propune să limiteze traumatizarea psihică ce tocmai s-a produs. În România, există puţine programe de prevenţie a traumatizării psihice, astfel încât există mult loc de exprimare şi dezvoltare pentru specialiştii din domeniu. Condiţia de bază este însă conştientizarea de către factorii de decizie din domeniul psihologiei clinice şi al consilierii şi psihoterapieie a nevoii de pregătire în aria psihotraumatologiei. Apoi, al doilea pas îl consider a fi elaborarea şi implementarea unor programe speciale şi coerente pentru toate categoriile de persoane: copii, adolescenţi, adulţi, părinţi, bunici, vârstnici etc. Scopurile acestor programe ar putea fi: • schimbarea mentalităţii cu privire la limitele şi resursele psihicului uman, la procesul traumatizării, la evenimentele traumatice şi potenţialul lor; • antrenarea unor abilităţi cognitive, emoţionale, comportamentale, relaţionale care pot constitui resurse comensatorii în traumatizarea psihică; • dezvoltarea unor reţele informative şi formative la care oamenii să poată avea acces oricând au nevoie de răspunduri la întrebări. Intervenţiile în criză au loc imediat după producerea evenimentului traumatic şi îşi propun limitarea efectelor traumatizării psihice. Ele trebuie să aibă în vedere următoarele elemente: • asigurarea rapidă a securităţii fizice şi a funcţionării celor traumatizaţi - asta presupune plasarea persoanelor cât mai departe de locul unde s-a produs traumatizarea şi în acelaşi timp într-un spaţiu care să faciliteze sentimentul de siguranţă fizică şi psihică, atât pentru persoana traumatizată, cât şi pentru cei care oferă ajutor. • susţinerea emoţională a persoanei traumatizate - ceea ce presupune comportamente înalt empatice, de acceptare necondiţionată a efectelor traumei, în special a emoţiilor şi a mecanismelor de apărare care apar imediat după traumatizare şi care sunt necesare perlaborării traumei. De multe ori, persoana îşi face griji referitoare la reacţiile sale incontrolabile, ceea ce agravează traumatizarea, astfel că cei care ajută trebuie să le ofere acestora atât acceptare, cât şi posibilitatea unei verbalizări care facilitează procesul de vindecare, în special prin evitarea fie a inundării cu reacţii emoţionale, fie a negării rigide. • oferirea posibilităţii de a înţelege etapele reacţiilor traumatice - astfel va fi stimulat procesul de vindecare prin limitarea traumei. Dacă în celelalte două elemente menţionate mai sus, aproape oricine poate fi o persoană de ajutor, aici este nevoie cu adevărat de specialişti în domeniul psihotraumatologiei deoarece este necesar a se deosebi reacţiile normale de cele complicate sau patologice. Psihoterapia traumei va urmări vindecarea rănilor psihice prin stimularea resurselor compensatorii, a mecanismelor de interreglare a acestora, atât de mult cât aceasta va fi posibilă. Ştergerea urmelor traumatizării psihice este imposibilă. Ceea ce este însă posibil este integrarea rănii în structura de personalite, care să permită o bună funcţionare fizică şi psihică şi o bună adaptare la realitatea în care se află persoana. În cadrul intervenţiilor asupra traumelor psihice merită însă să fie luate în calcul mai multe aspecte, pe care diverşi autori le-au evidenţiat în lucrările lor (Fischhoff, 1975, Fisher, Riedesser, 1998, Macnab, 2000 ), şi care dau un anumit specific lor, spre deosebire de consiliere, dezvoltare personală sau abilitare: • orice traumă a clientului are potenţialul de a reactiva traume similare ale psihoterapeutului, ceea ce se va repercuta asupra modului în care va ghida procesul terapeutic; de aceea, este nevoie de o analiză personală profundă şi de durată a terapeutului, în care acesta să îşi abordeze cât se poate de mult propria sa istorie traumatică. Aici putem întâlni aşa numitul "altruism" al celui care ajută, în sensul că cei care devin terapeuţi "dedicaţi" sunt cei care de fapt îşi repară propriile răni în stima de sine - aşa cum arătam şi în capitolul anterior. Problema este că mulţi dintre aceştia devin centraţi pe sine şi foarte narcisici, ajungând astfel în câteva tipuri de situaţii: consideră că doar ceea ce i-a ajutat pe ei îi va ajuta şi pe cei traumatizaţi, indicându-le acele orientări psihoterapeutice şi tehnici care le-au fost lor de folos; ajung să nege efectele traumelor clienţilor lor deoarece nu le-au identificat încă la ei sau să agraveze unele efecte pentru a semăna cu cele pe care ei înşişi le-au avut; evită să analizeze şi să abordeze unele aspecte ale traumei clientului din cauza anxietăţii pe care o resimt; • există o tendinţă de culpabilizare a victimei sau de salvare/justificare a agresorului, adică victima poate fi percepută cel puţin jumătate de vinovată ca şi agresorul sau clientul poate fi făcut vinovat pentru procesul de doliu complicat prin care trece, pentru simptomele pe care le dezvoltă, pentru ritmul lent pe care îl are în vindecare etc. Aici, mecanismul descris de Fischhoff şi rediscutat de Fischer şi Riedesser al efectului înşelător al retrospectivei este foarte important: el arată că un eveniment este mai plauzibil când aflăm că s-a întâmplat, chiar dacă el are loc întâmplător sau este extrem de puţin plauzibil. Astfel, terapeutul care cade pradă acestui fenomen, îşi imaginează că el ar fi putut fi mult mai prevăzător sau mai capabil, rapid sau echilibrat decât clientul său în situaţii similare. El câştigă astfel plăcere şi superioritate, apărându-se în acest fel de sentimentul de insecuritate şi neputinţă apărut din confruntarea cu tramele proprii şi cele ale clientului; • există o altă tendinţă care se referă la atitudinea de blamare a părinţilor sau, dimpotrivă, de salvare a imaginii acestora, foarte importantă în procesele de doliu de pe urma pierderii părinţilor prin deces sau divorţ. Aceste atitudini polare sunt adânc înrădăcinate în gândirea oamenilor, iar ele se vor reflecta în atitudinea şi modalitatea de analiză a traumei de prierdere a clientului. Salvarea părinţilor apare în situaţia în care terapeutul a fost format într-o educaţie familială şi/sau culturală autoritară, unde critica adusă părinţilor de către copii şi încercările lor de a se extrage din acţiunile traumatice parentale nu sunt subiecte de abordat şi nici atât de încurajat. Acuzarea părinţilor, ca tendinţă opusă, favorizează atât la client cât şi la terapeut menţinerea într-un statut de victimă a ceea ce s-a întâmplat în relaţia cu părintele, ceea ce va îngreuna şi trena un proces de doliu. • datorită acestor două aspecte discutate mai sus, apare necesitatea echilibrului între atitudinea terapeutică se susţinere emoţională şi cea de provocare, de analiză. Aceste două tipuri de atitudini vor fi îmbinate, împletite astfel încât să permită clientului să dezvolte un sentiment de siguranţă şi încredere, dar şi să permită procesului de vindecare să aibă loc. Tot aici, consider necesar să fie folosită poziţia de abstinenţă Reguli de lucru în psihoterapia traumei Fischer şi Riedsser (1998, p. 187-190 ) menţionează regulile din psihoterapia traumelor pe care le consideră a fi cele mai importante, deoarece întrunesc un acord consistent între diverşi autori. Astfel, următoarele reguli sunt necesare şi merită să fie respectate: 1. Victima să fie acceptată non-judicativ (non-judgemental ) ; 2. Intervenţia imediată şi ajutorul susţin procesul de descărcare, deci să fie puse la dispoziţia persoanei traumatizate cât mai rapid după taumatizare; 3. Terapeutul trebuie să se aştepte la reacţii contratransferenţiale masive; 4. Terapeutul să manifeste disponibilitate de se lăsa pus la încercare de către client; 5. În terapia traumei, transferul este un proces de reluare a legăturii (re-bonding ) ; 6. terapeutul să pornească de la ipoteza că simptomul de supraîncărcare psihotraumatică a fost provocat de evenimentul traumatic; 7. Informaţia despre natura şi dinamica reacţiilor traumatice este parte componentă a terapiei traumei; 8. Evenimentele traumatice pot să ducă la orice vârstă la alterări ale dezvoltării Eului şi identităţii; 9. Negarea, clivajul şi formele de disociere aparţin mecanismelor de apărare, care urmează unei traume psihice; 10. Încercările de autovindecare prin alcool sau droguri sunt răspândite, în cazul sindroamelor de suprasarcină posttraumatică; 11. Transformarea cu succes a experienţei traumatice poate avea drept consecinţă dezvoltarea unei trăsături pozitive de caracter; 12. Angajamentul social şi vorbitul despre traumă favorizează procesul de vindecare; 13. Transformarea traumei este un proces care durează toată viaţa, astfel încât răbdarea şi toleranţa vor fi două atribute extrem de importante ale terapeutului. Caracteristicile terapeutului care asistă persoanele traumatizante Tot ceea ce am prezentat anterior arată necesitatea dezvoltării la consilieri, terapeuţi şi alte persoane implicate în ajutorarea celor traumatizaţi a unor abilităţi specifice care să faciliteze interarea traumelor. În urma experienţelor avute atât cu persoane traumatizate, cât şi cu specialişti, tineri dar şi mai experimentaţi în practica psihoterapiei, am ajuns la concluzia că un terapeut care asistă persoane traumatizate are nevoie să îşi modeleze următoarele caracteristici: • Să aibă capacitate de conţinere foarte bună a întregului tumult interior al clientului şi al personal, stimulat de interacţiunea dintre traumele clientului şi cele personale; • Să aibă capacitatea de a se menţine empatic, deschis, tolerant, în ciuda încercărilor la care îl va supune clientul său, pentru a nu aluneca în judecată moralizatoare referitoare la incapacităţile sau limitele clientului, la lungul şi dificilul său drum spre integrarea rănii; • Să continue analiza personală şi/sau supervizarea (intervizarea ) de-a lungul întregii sale activităţi; • Să fie mai degarbă centrat pe procesul trraumatic şi pe stimularea rezilienţei decât pe tehnicile psihoterapeutice folosite conform orientării în care s-a format; • Să creadă în fenomenul creşterii şi evoluţiei posttraumatice, pentru a-l putea susţine şi provoca; • Să poată identifica acest fenomen atunci când se manifestă la client, pentru a-l ghida pe client mai departe; • Să respecte laturile procesului de creştere şi evoluţie posttraumatică evidenţiate în experienţa clientului, fără să forţeze manifestarea celor care întârzie să apară; • Să fie răbdător cu clientul şi cu procesul acestuia de creştere şi acceptant faţă de amestecul indeit de efecte negative şi pozitive ale traumatizării; • Să fie flexibil în utilizarea limbajului specific evoluţiei posttraumatice.