În viața noastră bogată în distrageri și plină de obligații, te simți constant obligat să adaugi ceva nou pe lista ta cu lucruri de făcut, să îți fixezi privirea pe vreun ecran de smartphone, să alergi spre următoarea destinație. Și, nu contează în câte feluri împarți timpul tău și atenția ta, nu contează toate îndatoririle pe care încerci să le duci la îndeplinire concomitent: nu ai timp suficient niciodată pentru a ține pasul cu tot ce ai de făcut.

Așa a fost viața mea timp de doi ani frenetici. Gândurile mele și acțiunile mele erau controlate de notificările electronice, de soneria telefonului, de agenda preaplină. Și, în ciuda faptului că "sergentul" meu interior și-a impus obiectivul de a fi punctual la orice activitate prevăzută în lista mea de obligații, eu nu reușeam niciodată.

Cu șase ani în urmă am fost binecuvântată cu venirea unei fetițe relaxată, nepăsătoare, acel tip de fetiță "uite mamă ce flori frumoase, vrei să le miroși?"

Când eu fremătam în graba de a ieși din casă, ea își lua tot timpul din lume pentru a alege gentuța și coronița strălucitoare. Atunci când trebuia să fiu într-un anume loc "cu cinci minute în urmă", ea se ostenea să așeze în ordine păpușile sale pe bancheta mașinii, punându-le centura de siguranță. Dacă trebuia să iau prânzul la restaurant, ea se oprea pentru a vorbi cu bătrâna de lângă noi care semăna foarte mult cu bunica sa. Dacă găseam, din întâmplare, jumătate de oră pentru o plimbare, ea insista până când ne opream să mângâiem fiecare câine întâlnit pe stradă.

Când primul lucru din agendă îl aveam fixat pentru ora șase dimineața, ea își lua tot timpul necesar pentru a bate ouălele omletei sale cât mai delicat posibil.

Fetița mea era un dar pentru personalitatea mea de tip frenetic, dar nu reușeam să văd acest lucru. Nu reușeam să-mi dau seama: când ai o viață atât de frenetică aria vizuală este limitată, reușești să privești doar către înainte, la următorul punct de pe agenda ta. Și tot ceea ce nu provine din lista ta de obiective este o simplă pierdere de vreme.

Atunci când fetița mea mă făcea să mă abat de la programul prestabilit, auzeam în mine vocea: "Nu avem timp pentru asta". Prin urmare, expresia pe care o foloseam cu mica mea iubire a vieții era: "Grăbește-te!". Frazele mele începeau așa: "Grăbește-te! Sau vom întârzia". Și se încheiau așa: "Vom rata totul dacă nu te grăbești". Zilele mele începeau cu aceste cuvinte: "Grăbește-te! Termină o dată micul dejun. Grăbește-te, îmbracă-te mai repede". Iar zilele mele se încheiau cu aceste cuvinte: "Grăbește-te, spală-ți dinții. Grăbește-te, mergi o dată în pat".

Chiar dacă expresia "grăbește-te!" nu avea niciodată efectul scontat, acela de a mări viteza de execuție a diferitelor activități, eu continuam cu obstinație să o folosesc. Poate chiar mai mult decât cuvintele "Te iubesc!".

Adevărul doare, dar tot adevărul vindecă…și mă apropie tot mai mult de modelul de mamă care doresc să fiu.

Apoi, într-o zi, totul s-a schimbat. Tocmai ce fusesem, împreună cu fetița mai mică, să o luăm de la grădiniță și ne grăbeam să coborâm din mașină. Considerând că surioara nu era destul de rapidă, fiica mea îi spuse: "Ești atât de lentă!". Când își încrucișă brațele și lăsă să-i scape un suspin printre dinți, m-am văzut pe mine însămi: acea imagine mi-a sfâșiat inima.

Eram o mamă agresivă: puneam presiune și făceam să se grăbească o fetiță care nu dorea altceva decât să se bucure de viață. Am deschis ochii. Am văzut cu claritate daunele pe care existența mea frenetică le aducea fiicei mele, nu doar mie însămi.

Cu voce tremurândă, mi-am privit fiica în ochi și i-am spus "Te rog să mă ierți pentru că te-am constrâns să alergi încontinuu. Iubesc faptul că tu îți iei timpul de care ai nevoie, mi-aș dori să fiu ca tine mai des". Confesiunea mea dureroasă ne-a lăsat mute pe amândouă, dar chipul celei mici s-a luminat cu o expresie inconfundabilă de confirmare și acceptare.

"Începând de azi, îți promit că voi fi mai răbdătoare", i-am spus îmbrățindu-mi fiica cu păr bogat, strălucitoare în fața unei asemenea promisiuni materne inedite.

A fost destul de ușor să elimin din vocabularul meu cuvântul "Grăbește-te!". Partea mai dificilă a fost aceea de a dobândi răbdarea promisă. Pentru a le ajuta pe amândouă, am început să-i ofer mai mult timp pentru a se pregăti, atunci când trebuia să mergem undeva. Și, chiar și așa, se întâmpla să mai întârziem. În acele moment îmi spuneam că va mai dura doar pentru câțiva ani. După care va crește.

Atunci când ieșeam împreună cu fiica pentru vreo plimbare sau mergeam să facem cumpărături, îi permiteam să impună ritmul. Și când se oprea să admire ceva, alungam din capul meu imaginea obligațiilor mele și o observam. Pe chipul său, observam expresii pe care nu le surprinsesem niciodată mai înainte. Studiam gropițele de pe mâinile sale și cum i se închideau ochii atunci când zâmbea. Observam cum reacționau persoanele față de ea atunci când se oprea să vorbească cu ele. Am descoperit talentul său în a recunoaște insectele și florile. Era o observatoare, iar eu am învățat repede că observatorii din lume sunt un dar rar și minunat. În acel moment mi-am dat seama că ea este un dar pentru sufletul meu frenetic.

Au trecut trei ani de la promisiunea mea: în același timp am început propriul parcurs de abandonare a distragerilor cotidiene, spre o mai mare concentrare pe lucrurile importante ale vieții. Dobândirea unui ritm mai lent a necesitat un efort conștient. Fiica mea este exemplul meu atunci când am nevoie, îmi amintește că trebuie să continui să încerc.

Iată un mic exemplu despre lucrurile pe care le spune sau face, care îmi amintesc asta constant.

În timpul vacanței, ne-am permis o scurtă escală în timpul unei plimbări cu bicicletele. După ce am luat acea gustare răcoroasă, fiica mea s-a așezat la o masă pentru picnic admirând fericită turnul de gheață pe care îl ținea între mâini. Pe neașteptate, o expresie de preocupare i-a brăzdat chipul: "Trebuie să mă grăbesc, mama?" Aș fi putut să încep să plâng. Poate că cicatricile unei vieți frenetice nu dispar niciodată complet, gândeam eu cu tristețe.

În timp ce fiica mă privea, în așteptarea unui răspuns, știam că trebuie să fac o alegere. Puteam să rămân așa, îndurerată, gândindu-mă la toate dățile când am făcut-o să se grăbească…sau să sărbătorim faptul că, deja, încerc să mă comport diferit.

Am ales să trăiesc prezentul.

"Nu trebuie să te grăbești. Ia-ți cât timp ai nevoie" am răspuns dulce. Chipul său s-a luminat instant, umerii săi s-au relaxat. Am rămas acolo, umăr lângă umăr, și am vorbit despre lucrurile pe care puteam să le vorbesc cu fetița mea de șase ani. Ne-am bucurat chiar și de câteva momente de tăcere, surâzând una la alta și admirând peisajul din jur.

Mă gândeam că fiica mea își va mânca toată gustarea dar, ajunsă la final, a păstrat ultima îmbucătură de gheață și sirop dulce pentru mine. "Ți-am lăsat ultima îmbucătură, mama", a spus mândră. Gheața suptă nu va fi niciodată mai bună decât în acel moment: tocmai ce încheiasem afacerea vieții mele. Am oferit timp fiicei mele…și, în schimb, ea mi-a lăsat ultima îmbucătură, amintindu-mi că lucrurile sunt mai dulci, că iubirea se simte mai ușor atunci când încetezi să tot alergi.

Fie că este vorba de…

A mânca o înghețată.

A aduna flori.

A pune centura de siguranță.

A sparge un ou.

A căuta scoici.

A observa păsările.

A face o plimbare.

Nu voi mai spune "Nu avem timp pentru așa ceva". Deoarece ar fi ca și cum aș spune "Nu avem timp pentru a trăi".

A face o pauză pentru a te bucura de lucrurile simple ale vieții este unica modalitate de a trăi cu adevărat. (Credeți-mă! Am învățat de la cel mai mare expert mondial în "cum să te bucuri de viață din plin" ).