Există o formă de anxietate care nu apare în absența celuilalt, ci în momentul în care persoana încearcă să își trăiască propria viață. Nu este teama că i se va întâmpla ceva părintelui, ci convingerea persistentă că autonomia proprie ar putea produce acel ceva. În cabinet, această trăire nu este relatată ca o idee clară, ci ca o stare corporală de tensiune însoțită de gânduri de tipul „dacă nu sunt atent, se întâmplă ceva". Persoanele nu descriu de obicei dependență, ci responsabilitate. Nu spun că au nevoie de părinte, ci că părintele are nevoie de ei. Plecările, deciziile personale sau chiar perioadele de indisponibilitate devin dificil de tolerat, fiind urmate de verificări repetate, anticipări catastrofice sau reveniri rapide pentru a restabili contactul. Ceea ce din exterior pare atașament intens este trăit intern ca prevenție. Din punct de vedere clinic, anxietatea nu este centrată pe pierdere, ci pe culpă anticipată. Persoana nu se teme că va rămâne singură, ci că va fi cauza suferinței celuilalt. De aceea reasigurările funcționează puțin sau deloc. Chiar dacă părintele afirmă că este bine, sistemul psihic nu procesează informația ca pe o siguranță reală, deoarece modelul intern de funcționare s-a format într-un context în care echilibrul emoțional al adultului depindea efectiv de prezența copilului. Istoricul relevă frecvent o inversare subtilă de roluri. Copilul a devenit regulator emoțional, uneori explicit, alteori prin sensibilitatea crescută la stările părintelui. A învățat că anumite alegeri ale sale produc îngrijorare, retragere sau fragilizare, iar adaptarea proprie restabilește stabilitatea. În timp apare o asociere implicită între autonomie și pericol relațional. La maturitate, persoana continuă să reacționeze la reprezentarea internă a relației, nu la realitatea actuală a părintelui. Chiar și în absența unei dependențe reale, corpul răspunde ca și cum separarea ar declanșa consecințe. Aceasta explică de ce argumentele logice nu modifică semnificativ anxietatea. Problema nu este evaluarea realistă a riscului, ci poziția psihică în relație. Clinic, se observă trei manifestări caracteristice: dificultatea de a menține decizii autonome fără disconfort intens, monitorizarea constantă a stării părintelui și apariția vinovăției în lipsa unei greșeli concrete. În unele cazuri apar simptome somatice în momentele de distanțare, care scad imediat după reluarea contactului, ceea ce întărește circular convingerea responsabilității. Intervenția nu constă în încurajarea separării bruște, deoarece aceasta este trăită ca abandon activ. Nici reasigurarea cognitivă nu produce modificări durabile. Procesul terapeutic vizează diferențierea treptată dintre grijă și responsabilitate psihică și reconstruirea experienței că relația continuă să existe independent de vigilența permanentă. Schimbarea apare progresiv, nu prin convingere intelectuală, ci prin acumularea unor experiențe tolerate în care celălalt rămâne bine fără monitorizare continuă. În acest punct, autonomia nu mai este trăită ca risc relațional, iar apropierea devine alegere și nu obligație.

 Amalia Dinu, Psiholog