Oare asa să fie? Poate totusi nu este adevărat...

Și totuși dovezile... vocea rațiunii parcă ne șoptește: i-au scăzut notele, are absențe multe, nu mai comunică cu familia, are secrete, nu dorește să îi cunoaștem prietenii, vine târziu acasă, nu ne mai înțelegem cu el, hainele lui au un miros ciudat, înțepător, pe care l-am simțit și la el în cameră...

Dar inima îmi spune că nu are cum să facă așa ceva copilul meu... El spune că nu...Bineînțeles că nu...Nu are cum! Doar l-am crescut bine, i-am dat tot ceea ce avea nevoie. Poate așa este adolescența și poate îi va trece, este doar o afirmare a personalității și nevoia lui de independență...

Dar trece o lună, un an, poate doi...și nu îi trece...Poate totuși nu este criza adolescenței...Ce să fac? Cum să reacționez? Cum să mă port? Încotro să merg? Aceste gânduri, frământări apar în mod firesc după ce am văzut că a trecut o perioadă și anumite comportamente neadecvate ale adolescentului/tânărului nu trec. Ba din contră, parcă se înrăutățesc.

Timpul este foarte prețios. Cu cât petrecem mai mult timp având un anumit  comportament, cu  atât ne este mai greu să scăpăm apoi de el. Și acest adevăr este cu atât mai puternic, cu cât este implicat și consumul unei substanțe cu potențial de dependență - fie ea și doar psihică. Este posibil ca acest tip de comportament să nu aibă legătură cu consumul unei substanțe, dar oricum este un comportament problematic și ceva trebuie făcut.

Există un motiv pentru fiecare acțiune a noastră, orice comportament are o explicație. Și negarea sau ignorarea nu reprezintă o soluție, dacă este vorba despre niște schimbări majore în comportamentul adolescenților.

Ce ar fi atunci de făcut? În primul rând este important să culegem mai multe informații - de la diriginți, profesori; să încercăm să aflăm ce prieteni are, să ne dea date de contact de la câțiva dintre părinții acestora pentru a verifica dacă merg acolo unde spun. Și da, putem să nu îi credem...

Putem să luăm legătura cu aceștia, însă aceasta fiind o problemă foarte delicată- ar fi de preferat doar să cerem detalii legate de locurile frecventate de aceștia, unii părinți fiind foarte sensibili la presupunerea aceasta sumbră, a unui eventual consum. Și acest lucru se întâmplă pentru că mulți dintre noi avem o capacitate foarte mare de negare...și primul impuls este negarea. A nega și a nu te gândi la problemă te ajută să faci față sentimentelor de vinovăție....un timp.

După această strângere a informațiilor ar fi bine ca părinții să solicite ajutor specializat- din partea unui psiholog, medic. Chiar dacă tânărul refuză să meargă la psiholog, este important să mergă părinții pentru  a discuta. Oricum, este foarte important să participe în paralel la ședințe de consiliere atât tânărul cât și familia, pentru rezultate mai rapide, mai bune și mai durabile.

Părinții pot afla și testa metode care funcționează de obicei în această situație. Pentru că, deși poate consideră că au încercat totul,   această problemă aparte, necesită o abordare aparte. Nu înseamnă că tu ca părinte nu poți face singur acestei situații, dar înseamnă că există anumite metode, încercate de mulți alții înainte, care au funcționat.

Bineînțeles că fiecare om este unic și de multe ori ce funcționează la o persoană, poate la fel de bine să nu funcționeze la o altă persoană. Însă este important să nu fii singur pe acest drum, nu este o  "mare rușine" pentru familie, nu înseamnă că ai eșuat ca părinte ci este o situație mai dificilă prin care se poate trece. ​ ​

                                                                                                   Psiholog Brici Roxana