Trăim într-o lume în care totul se întâmplă „acum". Mesaje, responsabilități, presiuni, așteptări. Însă există un moment — subtil, dar puternic — în care corpul și mintea încep să se desincronizeze. Un moment în care viața aleargă, iar tu simți că nu mai ții pasul. Poate că te trezești dimineața cu o oboseală care nu trece. Poate că îți simți respirația scurtă, fără motiv. Poate că reacționezi prea mult… sau deloc. Poate că nu mai ești tu. Acestea nu sunt semne de slăbiciune. Sunt semne de "suprasaturare". Și, în mod paradoxal, tocmai ele îți arată că ești suficient de atent la tine încât să observi că ceva nu mai funcționează cum trebuie. Terapia nu este un ultim pas. Este primul pas. Un spațiu diferit de ritmul haotic al vieții — un loc unde nu trebuie să demonstrezi nimic, să explici perfect, să fii „în formă". Aici ai voie să te oprești. Ai voie să spui „nu mai pot". Ai voie să fii sincer cu ceea ce simți. De multe ori, sesiunea de terapie nu aduce imediat răspunsuri, ci "liniște nouă", un spațiu în care gândurile se reașază și emoțiile capătă contur. Uneori, asta este începutul vindecării: să nu te mai grăbești să fii bine. Dacă ai ajuns în punctul în care simți că mintea îți vorbește mai încet decât viața, poate că este timpul să îi oferi puțin loc. Eu sunt aici pentru asta.