Lucrez de mulți ani cu adolescenți, și de asemenea cu părinții lor. Pentru că este o etapă de viață dificilă, cu multe provocări și pe care noi părintii, de multe ori, nu reușim s-o întelegem și s-o gestionăm. Însă, adevăratul greu, îl duc ei, copiii noștri, adolescenții noștri. Și de multe ori uităm asta. Uităm că ceea ce simțim noi ca fiind dificil, este doar ceea ce iese la suprafață din greul pe care ei îl simt și-l trăiesc. Este doar vârful aisbergului, e ceea ce ne arată, atunci când nu mai fac față valului de hormoni, emoții, schimbări, provocări. Aș vreau să nu uităm, că ei trăiesc toate acestea, și nu noi. Că întâi le este lor greu, și apoi nouă, că întâi e despre ei, și abia apoi despre noi. Noi trăim poate frustrarea că nu mai avem copilul liniștit și "cuminte", copilul pentru care părinții și familia erau centrul universului, copilul care avea nevoi pe care noi i le puteam satisface, în timp ce acum toate acestea se schimbă, iar noi, trebuie să învățăm din mers cum să reacționăm la ceea ce devine copilul nostru. Iar dacă reușim să arătăm înțelegere, validare și grijă pentru ceea ce simte și devine copilul, cu siguranță relația poate rămâne una apropiată. Și o să închei, amintindu-vă că și această etapă, a adolescenței, ca și altele trăite până acum, este una trecătoare