Sunt părinți care vin în cabinet cu un scenariu despre cum ar trebui să se desfășoare prima ședință de terapie. Care de fapt, este una de cunoaștere. Venind cu un copil mic la o evaluare - copil care refuză să plece de acasă, să intre în clădire, apoi în cabinet - părintele se așteaptă ca psihologul (un străin pentru copil ) să intervină direct și să rezolve o anumită situație dificilă în care sunt implicați cei doi. Vreau să vă spun că un copil aflat într-un tantrum/criză, nu poate fi liniștit de un străin, pentru că tantrumul are legătură și cu relația părinte - copil. Psihologul este un străin în primă fază și este acolo pentru a-i învăța pe PĂRINȚI să gestioneze criza, să găsească noi modalități de rezolvare a unei situații dificile. Iar înainte să-i învețe și ajute, psihologul are nevoie să cunoască, să urmărească, să înțeleagă sau, ca și în acest caz, chiar să ia parte la situațiile dificile. Are nevoie de o evaluare a acestor situații, de o anamneză a familiei, de datele și experiențele lor, pentru a interveni mai apoi. Este foarte simplu pentru un specialist să "păcălească" un copil, cu orice are prin cabinet, să-i distragă atenția și să rezolve situația problemă pe moment. Iar mama ar spune probabil: "vai ce psiholog bun!" La ce l-ar ajuta asta pe părinte? E ca și cum dai cuiva peștele, dar nu îl înveți să și-l pescuiască. La ce ar ajuta atunci o terapie/consiliere, dacă psihologul face scurt treaba părinților, iar când aceștia ies din cabinet, problema e tot acolo. Și nu poți veni cu fiecare criză/tantrum din nou în cabinet, pentru ca psihologul să-l liniștească pe copil. Mă doare să văd un copil într-o criză de afect, urlând, dându-se de pământ, plângând până la epuizare, iar mama lui să nu reușească să-l liniștească. Și bineînțeles, că într-o formă sau alta, trebuie intervenit. Cu sugestii pentru părinte, cu recomandarea de a se conecta cu copilul și de a-i arăta înțelegere, în primă fază. Gestionarea unor astfel de situații rămâne întotdeauna în seama părinților. Terapia nu e despre mine și ce pot eu, ci despre cel care o solicită, și acela este învățat să gestioneze situațiile dificile sau să schimbe lucrurile. Iubesc copiii (și se pare că și ei pe mine ), iubesc să lucrez cu copii, însă, nu sunt acolo să fiu mamă pentru copilul nimănui, ci să ajut și să îndrum părinții să facă lucrurile diferit, atunci când acestea nu mai merg. Fapt pentru care se și află în cabinet. Munca cu copilul, rămâne în seama părinților, psihologul nu are baghete magice de transformare a copiilor "răi" în buni, iar o schimbare în bine, vine cu MULTĂ MUNCĂ din partea părinților. Bineînțeles, ghidați și susținuți de psiholog, dacă solicită asta.