Văd rețelele de socializare pline de mândrie, de mulțumiri, de urări și alte cele de sfârșit de an. E frumos! Mă uit cu drag, pun inimioare, dar eu nu obișnuiesc să etalez partea asta. Poate pentru că nu am considerat-o atât de importantă sau relevantă, atunci când vine vorba de copilul meu. Deși, da, sunt la fel de mândră de ea, ca toți părinții. Da, școala este foarte importantă, și nu vreau să reiasă altceva de aici. Prefer însă să scriu și să postez despre altele: parenting, joc, emoții, relații, chestii d-astea mai psihologice așa, și care poate ajută mai mult pe alții, decât dacă aș vorbi despre copilul meu. Apoi apar timid unii și mă întreabă: "dar fetiței tale îi place școala, se descurcă, ce clasă e, își face singură temele, e cuminte la școală?" Iar eu tot timid, mi-am zis: Dacă tot e despre asta acum și e sfârșit de an școlar, păi nu mă laud eu cu copilul meu? Da, și eu am un copil minunat, inteligent, cu medie mare, cu diplomă, cu bursă, bla bla. Și de care sunt extrem de mândră. Punct. Însă, ceea ce ne bucură ca și familie, este faptul că am reușit oarecum să nu cerem niciodată note, performanță și școală pe pâine. Am ales o ALTĂ ABORDARE despre ceea ce înseamnă școala, pentru ea și pentru noi ca familie, bazată atât pe instinct, cât și pe cunoștințele din domeniu. Este abordarea noastră, bună, rea, habar n-am, este o ALTĂ poveste despre școală și învățare, și m-am gândit să o las aici. E adevărat că și eu am crescut cu o astfel de abordare, a fost bine, mi-a fost bine, îmi este bine, deci, cred că a funcționat. Mulțumesc părinților pentru asta. Da, e important să înveți și să faci școală, asta trebuie să facă orice copil, însă nu m-am băgat în școala ei, nu am verificat-o excesiv, nu am cerut explicații pentru ceea ce face, pentru că am avut încredere că face bine și că dă tot ce poate. Am avut încredere în învățătoare și apoi, în profesori. Dar mai ales, o cunosc pe ea, am crescut-o și stiu ce i-am dat. Simplu. Mereu i-am spus că noi, ca părinți, cum nu suntem în clasă când se predă, nu prea avem cum s-o ajutăm, că ea știe cel mai bine ce și cum se face. Și, a mers. Am pus pe umerii ei treaba asta din start, am făcut să fie responsabilitatea ei și am reușit să avem un copil care se duce cu drag la școală, care a dezvoltat o motivație internă și pentru care învățatul e cunoaștere și ambiție. Niciodată școala n-a fost motivul pentru care să fie stresată, panicată, să nu doarmă, să nu găsim timp pentru joacă sau de petrecut împreună. Am încercat să nu-i luăm astea, ar fi fost nedrept pentru ea și pentru noi, ca familie. Am încercat să nu fie școala cea care ne strică relația. Școala, a fost mereu O PARTE din viața ei, și a noastră ca familie, și nu un SCOP sau un mod de VIAȚĂ. Nu am umplut-o niciodată de teme extra, nu ne-am băgat peste profesori, nu i-am luat vacanțele, nu am pus pedepse și, cel mai important cred, nu am făcut din școală un BAUBAU. Continui să stau departe de tot ce înseamnă școala ei. Să-i fiu doar MAMĂ, nu și profesoară! În concluzie, abordarea noastră a însemnat cel mai mult, îndeplinirea nevoilor ei emoționale: -de iubire necondiționată (indiferent de note sau comportamente ) -de stabilitate -de validare a ceea ce simte și trăiește -de a fi văzută, auzită și înțeleasă -de timp petrecut împreună, de joacă împreună -de autonomie Și, în general, dacă nu-i lipsesc acestea, copilul nu are motive să fie altfel decât minunat.