În fiecare an, după Evaluarea Națională, apar nu doar statistici și topuri, ci și suferințe ascunse. Copii care plâng în tăcere. Adolescenți care își închid telefoanele. Părinți care nu știu ce să spună. Iar uneori - în cazuri tragice - aflăm că un copil nu a mai rezistat și a ales să nu mai fie. 1.Ce duce un copil până acolo? Ce simte un adolescent care nu-și mai termină examenul? Și cum îl pot ajuta părinții, chiar și după un eșec? Când copilul a ratat examenul - și părintele simte că i s-a năruit viitorul a. A greși nu înseamnă a fi ratat Un examen slab nu definește un copil. Nu spune cine este, cât poate sau cât va reuși în viață. Spune doar cât a putut să exprime într-o zi, sub presiune. Pentru părinți, e dureros. Pentru copil, poate fi devastator - mai ales dacă dezamăgirea părinților devine mai grea decât nota în sine. Ce ajută acum: - „Nu-i nimic, vom găsi împreună o cale." - „E doar un moment. Nu te definește." - „Te iubesc, orice ar fi." b. Copilul nu are nevoie de vină, ci de speranță Reproșurile și comparațiile nu repară. Dimpotrivă, închid copilul în rușine. Nu e momentul pentru „Ți-am zis eu!", „Uite alții cum au reușit!". E momentul pentru un braț pe umăr, nu un deget acuzator. Copilul are nevoie de părinți mai ales acum, când nu i-a ieșit. În cădere, ne uităm instinctiv după cineva care ne prinde, nu care ne ceartă. c. Ce rămâne după eșec: rușinea sau lecția? Rușinea paralizează. Lecția eliberează. Un părinte poate transforma un moment dificil într-o șansă reală de creștere. Dar numai dacă spune: - „Hai să vedem ce putem învăța." - „Viața ta nu e despre medii, ci despre curajul de a merge mai departe." Când copilul NU mai apucă să dea examenul - și renunță la viață Sunt cazuri rare, dar reale. Adolescenți care cedează presiunii, care simt că au eșuat înainte să înceapă. Suicidul în preajma examenelor nu apare din senin. Este vârful unui iceberg, în care se adună: perfecționism, singurătate, frică, rușine, tăcere. 

1.Ce poate declanșa prăbușirea: 

- Teama de a-și dezamăgi părinții - când iubirea pare condiționată de rezultate; 

- Perfecționismul tăcut - copilul care „nu are probleme" poate duce totul în sine; 

- Bullyingul și rușinea publică - frica de a fi râs de colegi, expus pe rețele; 

- Istoricul emoțional nevindecat - depresie nediagnosticată, traume familiale, lipsa siguranței afective. 

2. Gândurile care dor în tăcere: 

„Nu mai pot." „Nu sunt suficient." „Mai bine dispar decât să-i dezamăgesc." „Dacă greșesc, viața mea e terminată." 

Nimeni nu se sinucide dintr-o notă. Dar un copil poate muri în lipsa unui sens, a unei relații de încredere, a unui adult care să-i spună că e mai mult decât rezultatul său. 

3. Cum putem preveni: 

Spune-i din timp: „Nu nota contează, ci cum te simți." 

Ascultă-l activ: fără întreruperi, fără soluții rapide. Observă schimbările: insomnie, izolare, retragere bruscă, scăderea motivației. 

Cere ajutor specializat: psihologul școlar, consilierul de familie pot face diferența. 

Nu te teme de cuvântul „suicid" - întreabă direct dacă are gânduri de acest fel. Nu îi vei „băga idei în cap". Din contră, îi arăți că vezi și nu fugi de adevăr. 

Ce contează cu adevărat pentru copilul tău? Nu admiterea la un liceu. Ci siguranța că nu va fi părăsit emoțional dacă greșește. Nu perfectiunea. Ci permisiunea de a fi om, cu slăbiciuni și frici. Nu medalia. Ci privirea caldă a unui părinte care spune: „Te iubesc, și când greșești." 

Să ne uităm la copii nu ca la niște dosare de examen, ci ca la niște suflete în creștere. Uneori fragile. Alteori copleșite. Dar întotdeauna salvabile - prin iubire, răbdare și prezență.