Croitoru Marinela - Cabinet individual de psihologie, sector 1 si 4

Croitoru Marinela - Cabinet individual de psihologie, sector 1 si 4

Soluţia oricărei probleme se află în noi înşine !
Nota 10 din 30 recomandari
24947 vizite
Trimite o solicitare de programare la cabinet
Locatie: Bucuresti, Piata Unirii (Splaiul Unirii 12), sector 4 [Arată în Google Maps]
Telefon: 0724279453
Program: L. 10.00- 17.00 Ma. 10.00-17.00 Mi. 10.00-17.00 J. 10.00-17.00 V. 10.00-17.00
Website: https://psiholog-marinela-croitoru.ro/

Durerile şi bolile, limbaj al sufletului (Somatizările)

Inapoi Autor: Marinela Croitoru

Bolile pot fi văzute ca limbaje simbolice prin care încercăm uneori, fără a conştientiza chiar, să exprimăm cu încăpăţânare, cu disperare sau ... cu “plăcere” ceea ce nu putem exprima prin cuvinte, prin limbajele obişnuite, acel ceva pe care nu îl putem spune direct şi care totuşi strigă în noi, ne frământă şi ne macină.

O importanţă foarte mare, esenţială aş spune, o au emoţiile, manifestări ale psihicului nostru, unele pozitive, altele negative, pe care unii dintre noi le controlăm mai mult sau mai puţin, iar unii dintre noi le exprimăm pur şi simplu, le exteriorizăm. Şi totuşi ce sunt, la modul real, emoţiile? Sunt reacţia, răspunsul corpului nostru fizic, la împrejurările sau evenimentele exterioare, cu care avem contact.

Cu toţii am observat (sau, cel puţin unii dintre noi ) că emoţiile pozitive ne umplu de energie, de vioiciune fizică, ne înbunătăţesc tonusul muscular, ne permit să ne relaxăm, să ne destindem; emoţiile negative, în schimb, ne fac să ne crispăm, să ne încordăm, să avem tensiuni musculare sau viscerale de intensităţi variabile, dureri, uneori dificil de depăşit. Explicaţia este că mintea noastra, psihicul (sau, pentru cine preferă, sufletul, termenul grecesc "psyche" semnificând exact "suflet" ) nu este separată de corpul nostru carnal, material, ci împreună formează un ansamblu corp-minte.

Ca urmare, corpul fizic reacţionează la orice influenţă sau impresie ce se exercită asupra psihicului (sufletului ) sub forma emoţiilor. Oamenii descriu aceste stări drept "fluturi în stomac", "durere de cap", "furnicături în picioare", "gheară în inimă", etc., ceea ce arată faptul că emoţiile au o localizare fizică precisă.Explicat în termenii psihosomaticii, spunem ca stările psihice (sufleteşti ) se somatizează.

Cum ne afectează stresul provocat de emoţiile noastre negative, de stările afective negative, de sentimentele negative şi de obsesiile noastre:

Prin urmare, ştiind că, starea “sufletească” sau psihică a omului este cea care generează anumite tipuri de reacţii fizice, în anumite zone ale corpului, aceste reacţii, dacă sunt persistente, dacă devin un reflex, o atitudine constantă, pot conduce în timp la boli cu grade variabile de gravitate. Dacă psihicul nostru este supus constant unor factori perturbatori, destabilizanţi (ceea ce numim "stress psihic" ), corpul, care receptează toate aceste situaţii, condiţii nefavorabile, reacţionează prin emoţii negative, ele însele reprezentând un stres, ce afectează în mod particular starea de sănătate a persoanei în cauză. Afecţiunile pe care le poate induce stresul datorat unor emoţii sau stări sufleteşti negative (furie, ură, răzbunare, autoînvinovăţire s.a.m.d ) pot fi de foarte multe feluri şi se pot localiza în orice zonă sau organ al corpului.

Un caz ilustrativ al trecerii la act somatic este cel al unui copil care, de câte ori părinţii lui se certau violent, avea dureri mari de stomac. Durerile încetau în momentul în care părinţii încetau cearta. Copilul obişnuia să spună…Dacă voi o să vă certaţi, iarăşi o să mă doară stomăcelul…

Merită remarcat şi faptul că, uneori, simpla atingere a anumitor zone ale corpului nostru (fără intenţia de a realiza procedee gen masaj, presopunctură, acupunctură, etc. ) declanşează emoţii sau chiar stări sufleteşti deosebite (amintiri, nostalgii, stări afective, etc. ) . Este totuşi necesară o receptivitate de ansamblu a unei persoane, în general, pentru a percepe corect astfel de trăiri apărute în urma unor simple atingeri.

Atunci când organismul nostru, în complexitatea şi în perfecţiunea lui se întoarce împotriva noastră printr-o afecţiune sau boală sau durere, apare firesc întrebarea: Care poate fi, oare, semnificaţia acestei somatizări (acestei boli ) ? Uneori această simplă întrebare poate calma durerea fizică.

Acesta este şi cazul unei tinere care şi-a schimbat locul de muncă cu unul mai bine plătit dar care pentru ea reprezenta un compromis, mergând împotriva voinţei sau a nevoilor ei sufleteşti la acest nou job, ci doar din nevoia de bani. Greutatea pe care o cântărea acest compromis în sufletul ei a fost atât de mare, încat tânăra a început în scurt timp să acuze dureri mari de spate (zona lombară ) . Corelând apariţia durerilor (duminica, cu o zi înainte de a merge la acest nou job ) cu dispariţia lor “ca prin minune”, vinerea, atunci când activitatea înceta, tânăra noastră a realizat că de fapt greutatea care îi apăsa coloana provocându-i acele dureri îngrozitoare, era de fapt tocmai acea greutate sau dificultate de a suporta compromisul unui job care nu o satisfăcea. În momentul în care tânăra şi-a dat demisia, durerile au încetat definitiv şi nu au mai reapărut vreodată. Aşadar, uneori, doar răspunsul la această simplă întrebare (Ce semnificaţie are oare boala sau durerea mea? ), poate calma durerea fizică sau chiar vindeca “boala” definitiv.

“ Atunci când comunicarea cu celălalt este vitală, comunicarea cu sine rămâne punctul esenţial. Trebuie să ascultăm care sunt urmările vieţii noastre recente sau trecute asupra corpului şi asupra imaginarului nostru. Trebuie uneori să ieşim din renunţarea pe care ne-o autoimpunem în relaţii, pe plan afectiv, emoţional, care ne închide şi ne mutilează. “Cuvintele tăcerii” sunt la fel de violente faţă de noi înşine ca şi faţă de celălalt.

Problemele de sănătate nu ţin doar de medicină, chiar dacă astăzi ele ajung doar pe mâna medicilor. Ele ţin în principal de o reînvăţare a comunicării cu sine însuşi şi cu celălalt. Ţin de o reaşezare a relaţiilor importante în fiecare etapă esenţială din viaţa noastră (naştere, copilărie, adolescenţă, tinereţe, maturitate şi bătrâneţe ) .

Ţin în egală măsură de capacitatea noastră de a deveni un agent al schimbării pe drumul vieţii, de puterea noastră de a ne defini mai bine ca subiect în faţa altui subiect, în loc să aşteptăm să fim definiţi de el, asumându-ne astfel riscul de a rămâne un "obiect" închis în dorinţele sale, în temerile sau sistemul său de valori.

Corpul, a carui memorie este inalterabilă, poartă mesaje de confirmare sau de infirmare primite în copilărie – mesajele de fidelitate, de loialitate faţă de un părinte sau de altul, misiunile compensatorii de vindecare a rănilor ascunse ale aceloraşi parinţi (pe care copilul le intelege devreme şi încearcă să le vindece, asumându-şi sarcina de a le îngriji ) . Copilul are o abilitate nemaipomenită de a enunţa într- un mod simbolic, dar adesea cu multă neîndemânare sau violenţă, ceea ce părinţii sau anturajul nu spun; răniţi de aceste comportamente, părinţii le combat, le descalifică şi merg până la a-şi duce copiii la tratament... fără a întelege că aceştia exprimă întocmai ce nu merge în ei şi între ei. Şi foştii copii, care suntem noi, folosesc cu o incredibilă creativitate limbajul durerilor pentru a încerca să existe şi să fie recunoscuţi.

Cînd nu putem spune prin cuvinte, strigăm prin dureri.

Durerile constituie prin ele însele un adevărat limbaj codat, structurat, care vin uneori să umple lacunele unei relaţii pierdute sau devenite imposibile. Corpul emite şi primeşte o infinitate de mesaje.

Astăzi, ştim că somatizările sunt limbaje simbolice prin care încercăm să le comunicăm celor din jur (şi nu întotdeauna celor apropiaţi ) adevăratele noastre sentimente, când acestea sunt cenzurate sau interzise de temeri.

Ele exprimă mai ales o trăire legată de pierderi şi de despărţiri, de situaţii neâncheiate, de misiuni de fidelitate, de conflicte cu noi înşine sau cu ceilalţi, neexprimate.

Nimic nu e făcut din nimic şi ce nu întelegi în corpul tău nu vei înţelege nicăieri.

Astăzi, pare inutil să continuăm sau să întreţinem o falsă dispută între problemele fiziologice (alopatice ) şi cele psihosomatice,

Este mai important să ieşim din clasificări, scheme şi întrebări, pentru a porni la cercetarea cauzelor. Să nu ne lăsăm închişi în dinamici "explicative", pentru a putea intra în dinamici de întelegere, chiar dacă sunt contradictorii, născute din conflicte existenţiale şi relaţionale prin care o persoană încearcă să-şi menţină o stare de sănătate, de bine (sau să întreţină fără să ştie o stare de suferinţă şi chiar de violenţă în propriul corp ) .

Muţenia şi tăcerea trebuie înţelese la niveluri diferite pentru a avea acces la cuvânt:

În planul relaţiilor dintre oameni, constatăm astăzi două fenomene aparent opuse şi cu siguranţă complementare:

• Pe de o parte, se manifestă o imposibilitate de comunicare din ce în ce mai mare între indivizi (mă refer la comunicarea intimă, apropiată, vitală, ci nu la comunicarea de masă, confundată cu o suprainformare, cu o stimulare constantă a consumului de cuvinte şi de imagini, care totuşi nu ... ne satisfac ) .

În jurul acestei imposibilităţi de comunicare, al acestei dificultăţi de a ne exprima, de a fi înţeleşi, de a primi, se adună o imensă suferinţă, o închistare asimilată negării sau devalorizării de sine (sau a celuilalt, perceput ca rău inaccesibil sau injust ), care duce la singurătate. Este vorba de o dublă singurătate, neântâlnirea celuilalt şi neîntâlnirea cu sine. (Cea mai cumplită singurătate nu este să fii singur, ci să fi un tovarăş rău pentru tine însuţi. )

• Pe de altă parte, există un interes, o ascultare din ce în ce mai exigentă, individuală, personală, de a ne cunoaşte mai bine, de a trăi mai bine, de a fi un partener mai bun pentru sine şi prin urmare şi pentru celălalt. Această nouă căutare din ce în ce mai necesară unui număr crescând de bărbaţi şi de femei mi se pare esenţială şi vitală, ţine de supravieţuirea noastră. Nu prea avem control asupra fenomenelor sociale care ne înconjoară (şi care ne condiţionează ) .

Companiile multinaţionale prevăd (fără noi ) alimentaţia noastră de mâine, distracţiile, locuinţele şi elementele de viaţă. Există entităţi anonime, politice sau birocratice care ne anticipează nevoile, care ne programează răspunsurile şi ne vatămă deja viitorul. Puterea noastră reală şi personală asupra opţiunilor sociale e aproape nulă; nu avem control asupra acestor fenomene care ne scapă. Ne rămâne o putere potenţială, aceea de a acţiona asupra noastră, asupra conduitei cotidiene şi asupra interesului imediat: relaţiile noastre apropiate. Ne rămâne această fidelitate fundamentală, permanent ameninţată, mereu pe poziţie de apărare, aceea de a fi sănătoşi.

Unica aventură umană care ne rămâne este cea a relaţiilor interumane, cu descoperirea posibilităţilor şi imposibilităţilor noastre.

Ne sprijinim tocmai pe acest curent de responsabilitate de care este legată sănătatea noastră mentală şi fizică. În ciuda progreselor uimitoare, fabuloase ale medicinei şi chirurgiei, constatăm că din ce în ce mai mulţi oameni sunt, nu bolnavi, ci cu probleme, sunt suferinzi şi fizic şi psihic. (Supraconsumul de medicamente e legat adesea de imposibilitatea convieţuirii cu celălalt şi cu sine. )

Nu suntem bolnavi sau sănătosi din întâmplare. Bacteriile, bacilii, viruşii sau accidentele sunt primite, îmbrăţişate, adesea păstrate şi întreţinute cu multă grijă de noi înşine. Chiar corpul nostru, organismul nostru, le permite, le întreţine sau le respinge. Am putea spune chiar că ne producem singuri afecţiunile, că le creem pentru a îndeplini o funcţie care ne scapă. Element integrant al personalităţii, limbajul e parte constitutivă a sănătăţii noastre. Deci trebuie să ne amintim regulile elementare ale unei comunicări active. Cel care vorbeşte vrea să fie înţeles la nivelul la care se exprimă (verbal, nonverbal, emoţional ) .

"Dacă îi vorbesc soţului meu de temerile mele, vreau să înţeleagă că mi-e teamă, ci nu să minimizeze ce spun. Nu vreau să mă ironizeze sau să încerce să mă liniştească, pentru că resimt asta ca pe o nerecunoaştere a mea ... " Într-o relaţie intimă de încredere, trebuie să am libertatea de a cere, de a da, de a primi sau de a refuza. Dacă unul dintre aceste aspecte lipseşte, relaţia e bolnavă, iar eu sufăr.

"Nu îndrăznesc să cer ce e important pentru mine. Aştept să ghicească .... şi sunt adesea dezamăgit şi frustrat." Nu ştiu să spun «nu». Am sentimentul că celălalt trebuie să fie pe primul plan, că plăcerea lui are prioritate." "Mi-e greu să primesc, nu mă simt demn să accept. E ca şi cum nu aş merita să iubesc, să fiu iubit sau să mi se arate interes." Într-un schimb, trebuie să existe o dublă posibilitate de a relata nu doar evenimentele, ci şi trăirea, urmele, adică la ce ne trimite această întâlnire, acest eveniment, către un trecut îndepărtat sau mai apropiat. Ori, trebuie să am şi posibilitatea de a mă exprima la cele trei niveluri esenţiale ale comunicării:
• realist
• imaginar
• si simbolic

În multe schimburi, unul sau celălalt au zone "oarbe"; ei "nu înţeleg" dimensiunile diferite care iţi permit să ajungi la o relaţie sănătoasă.

Când cuvintele nu-şi găsesc o cale de a fi înţelese şi primite, se naşte un alt limbaj... cel al durerilor care devin boli, disfuncţii, suferinţe organice.

Considerăm important ca personalul medical să asculte aceste limbaje pentru a le permite să se exprime altfel decât prin violenţa asupra corpului. Propun noţiunea de îngrijiri relaţionale. Numesc îngrijiri relaţionale ansamblul de atitudini, comportamente şi cuvinte ale însoţitorului, care ar trebui să-i permită unei persoane bolnave să:
• încerce să înţeleagă sensul bolii în istoria sa personală şi familială;
• se integreze în anturaj;
• îşi clarifice relaţia cu tratamentul şi cu persoanele-cheie care ne prescriu (medici şi specialişti ) ;
• îşi reintre în posesia alegerilor din viaţă, pe cât posibil.

Dacă acceptăm ideea că bolile, oricare ar fi elemental declanşator, sunt limbaje simbolice, formarea personalului de îngrijire trebuie să aibă la bază noţiunea de însoţire tocmai pentru a nu se nega pe sine.

Copiii sunt specialişti imbatabili în limbajele nonverbale. Corpul lor este un adevărat centru de mesaje emise către mediu, care nu le întelege în calitate de mesaje, ci de "comportamente jenante sau îngrijorătoare", care trebuie, aşadar, corijate. Această tânără, medic pediatru, povesteşte cum i s-a putut adresa micuţului Maxim de 1 an şi 2 luni, spitalizat de câteva saptămâni, în urma unei crize de isterie a mamei sale, care la rândul ei fusese internată într-o clinică specializată. În fiecare noapte, Maxim se trezea buimac, se dădea cu capul de tablia patului, îşi smulgea părul. Într-o noapte, ea l-a luat în braţe şi i-a spus: "Maxim, nu eşti vinovat de suferinţa mamei tale."Bebeluşul a privit-o îndelung, a suspinat, apoi s-a oprit din plâns şi a dormit pînă dimineaţa. Da, limbajele corpului ne vorbesc nu doar despre suferinţe, ci şi despre aspiraţii, despre tot ce înseamnă dorinţa de a trăi.

Fiecare dintre noi a putut observa, repera, asculta câteva dintre fenomenele psihice, trăirile descrise în continuare, ce au fost catalogate drept stres sau porţi deschise către agresiunea externă sau apeluri la boală.

Ce ne spun durerile?

Durerile (care devin uneori boli ) sunt limbaje simbolice prin care încercăm să spunem:
• conflictele cu noi înşine şi cu ceilalţi;
• situaţiile neîncheiate (şi mai ales resentimentul legat de ele ), care sunt tot atâtea răni deschise în adâncul corpului;
• despărţiri, pierderi, care nu au fost uşurate de un doliu;
• vechi mesaje de fidelitate, de compensare, de supunere sau de conformare pe care le acceptăm (sau cărora ne opunem cu o cheltuială energetică considerabilă şi cel mai adesea inutilă ) . Prin culpabilizare, ramânem legaţi de suferinţele celuilalt, prizonierii loialităţii noastre.

Din toate actele neîncheiate, din toate gesturile neduse până la capăt, din tot acest aproape din care ne ţesem nopţile şi zilele, din toate întâlnirile abandonate cu sine şi cu ceilalţi, într-o zi apare criza.

Christiane Singer, Histoire d ame (Poveste de suflet )

Iată marile stimulente aflate la originea unei somatizări sau a trecerii la acte somatice. Conflictele intrapersonale şi interpersonale. Conflictele interioare izbucnesc de fiecare dată când între ceea ce simt şi ceea ce fac, între ceea ce vreau şi ceea ce trăiesc exista un decalaj. Când sunt împărţit între o dorinţă şi o teamă, între două dorinţe, între două constrângeri, creez în mine o stare de tensiune, de violenţă, care mă persecută şi mă dezechilibrează.

"Sună telefonul şi o prietenă imi spune că sunt invitat la o serată, că s-a angajat în numele meu. Pe moment, nu spun nimic, înşir banalităţi şi închid. După aceea, am reacţii febrile, mă doare gâtul, am toate simptomele unei angine ... " Câte angine, câte gripe nu sunt "expresia" în acţiune a, unui refuz nerostit, a unei exprimări personale care nu a găsit calea de a se face înţeleasă? Dacă fac rapid legătura între începutul meu de angină şi telefon, îmi pot vindeca angina vorbind: imi sun interlocutorul, condamn angajamentul făcut în numele meu, îmi reiau libertatea de a mă angaja eu însumi.

Această femeie s-a căsătorit cu un alpinist celebru, temerar, care o duce în fiecare vară pe cele mai înalte vârfuri. Ea îşi urmează soţul, dar se teme cumplit de anumite ascensiuni şi ar vrea să-şi facă auzită cererea ... de a rămâne în cabană să citească, să viseze în timpul "ascensiunii" lui. În fiecare vară, ea face un herpes, care se întinde pe jumătate de labie ... ea "profită" de acest inconvenient pentru a refuza relaţiile sexuale. În ziua în care a reuşit să intre într-un conflict deschis, adică să pună faţă în faţă nevoile ei reale şi pe cele ale soţului. .. şi să hotărască să şi le respecte pe ale ei, herpesul a disparut complet. (Multe infecţii vaginale rezistente şi dureroase se instalează fără o "cauză" evidentă si nu pot fi descoperite la analize: ele exprimă adesea neînţelegeri, refuzuri neexprimate, "violenţe" relaţionale ) .

O altă femeie a făcut la 44 de ani cancer la sân. Tratament, operaţie şi vindecare. Către 50 de ani, spune cum a trăit această aventură: "Am ascuns totul prietenilor. Nimeni n-a ştiut ce aveam. Am profitat de vacanţe pentru a mă opera. Nici familia mea nu ştia ... Am invitat-o să coreleze vârsta din momentul apariţiei cancerului cu ce i se întâmplase mamei ei la aceeaşi vârstă. După o fază de negare de, ”nu s-a întâmplat nimic deosebit. .. ", ne-a spus: "Ah, da., îmi amintesc. Mama mea a născut-o pe sora mea. La începutul sarcinii, îi era ruşine şi a lăsat să se creadă că avea fibron. Cum voiam să devin medic pediatru, eu m-am ocupat de copil." Ceva mai târziu, a recunoscut că această naştere i-a "înveninat" viaţa: "Mă luau drept mama copilului şi nu îndrăzneam să spun nimic, îi lăsam să creadă asta. Nu mi-am exprimat sentimentele reale. Fratele meu, când s-a întors din armată şi a descoperit copilul, a spart uşa de la salon."

Regăsim acelaşi mecanism: să ascunzi, să nu spui nimic, să închizi violenţa resimţită.

Michele, care are 28 de ani, trăieşte împreună cu părinţii şi iese cu un prieten devenit iubit. Trebuie să se întoarcă acasă înainte de miezul nopţii. La fiecare ieşire, în timpul întâlnirii, se simte rău. "Simţeam un fel de bară pe frunte, mi se strângea stomacul, aveam crampe.

Eram prost dispusă toată seara, eram o ruină. Devenise un fapt notoriu. Durerile încetau către 11.30. Atunci îi propuneam să mă conducă acasă. Ultimele zece minute eram bine. Mereu făceam dragoste în maşină chiar înainte de întoarcere." Ca şi cum starea de conflict interior trebuia să se exprime în exterior printr-un simptom-limbaj.

"Nu am mai avut un accident de maşină de 15 ani. Primul a avut loc când mă îndreptam spre tânăra pe care o iubeam, când încă nu îndrăsnisem să o părăsesc pe cea cu care locuiam şi al doilea, astăzi, 15 ani mai târziu ... în drum spre notar pentru un partaj de bunuri, tocmai pentru a mă despărţi de aceeaşi femeie către care mă îndreptam acum 15 ani. De fiecare dată, ceva a rămas neîncheiat în aceste două relaţii, atât de diferite totuşi."

"Mama nu mi-a vorbit niciodată despre naşterea mea. Într-o zi, când îi spuneam că imi doresc să am un copil cu prietena mea, mi-a povestit cum m-am născut eu. «Te-au pus sub un clopot cu oxigen, medicul ţi-a masat puternic toracele, ţi-a aspirat mucozităţile cum cureţi o hazna», a adăugat ea. Câteva zile mai târziu, am retrăit, la 29 de ani, tot ce descrisese ea: sufocare, mucozităţi în gât şi în sinusuri, dureri de cap, alergie, violenţă la lumină, care deodată părea prea puternică ... am sentimentul că m-am născut prea devreme, am respirat prea repede, că mai aveam nevoie de timp ... "

Când a aflat de moartea (într-un accident de masină ) a prietenului său cu care era împreună de patru ani, Paula a rămas calmă. A închis telefonul şi a continuat să se machieze, pentru că trebuia să iasă în oraş "Eram ca anesteziată, mirându-mă de ce nu sufăr." 15 ani mai târziu, Paula e căsătorită deja de zece ani. Soţul trebuie să-şi schimbe locul de muncă. Lipseşte de zece zile şi într-o seară îi telefonează să o anunţe că a avut un accident de maşină, că nu e rănit, că doar maşina e distrusă. Închizând, Paula începe să tremure, să-i clănţăne dinţii, tresare: "Imi venea să ţip, să urlu, să sparg, să fac rău, imi vibra corpul. Când mi-am putut suna soţul i-am spus (fară să-mi dau seama ) pe numele primului meu iubit. Cred că a inteles foarte bine şi asta m-a ajutat să trec prin perioada de violenţă. După aceea, ne-am putut spune lucruri pe care le ascunseserăm ani de zile."

Situaţiile neîncheiate duc la numeroase frustrări, măcinări, întreţin sentimentul de nonvaloare, nonexistenţă; tot ele alimentează revenirea furiilor, dorinţelor de răzbunare, violenţe refulate, care încearcă să se exprime prin dureri, mai ales prin simptome repetate (psoriazis, colici renale, ulcer etc. ) . Se vor exprima şi prin ceea ce numim trecerea la acte somatice:accidente, răni accidentale, lovituri.

Otitele "refuzului", ale acelui "nu sunt înteles" sunt frecvente la copiii răniţi de neîntelegerea adulţilor. Ca şi cum ar spune: "Sunteţi surzi? Acolo, în locul pe care vi-l indic prin boala mea ... "

Situaţii neîncheiate

Corpul păstrează amintirea a tot ceea ce am trăit (o memorie inflexibilă, chiar dacă amintirea se diluează sau se evaporă de-a lungul anilor ), a evenimentelor care ne-au marcat. .. sau care ni s-au părut inofensive, dar au lăsat urme violente. O frază sau o remarcă va fi "înscrisă" ca o agresiune, va ramâne ca o rană.

Situaţiile nefinalizate din copilărie există în număr infinit în corp şi se vor exprima îndelung prin limbaje care ne uimesc ... şi cel mai adesea ne fac surzi.

Părinţii acestui băietel de 8 ani s-au mutat în timpul anului şcolar şi el şi-a pierdut cea mai bună prietenă, pe Clara, prima lui iubire. Şi în fiecare an, în.aceeaşi perioadă, februarie, el face otită.

Despărţiri şi pierderi

Despărţirile sunt resimţite în grade diferite, în funcţie de vârstă şi de fază de dezvoltare. Adesea, emoţia, sentimentele reale legate de aceasta nu sunt exprimate direct, nu pot fi spuse, nu se poate ţine doliu şi acest fapt se înscrie în corp printr-un semn, printr-o urmă care se va face simţită mai târziu datorită unui mic eveniment declanşator.

Un bărbat de 50 de ani povesteşte cu emoţie intensă, amestecată cu disperare şi mânie momentul când, la 7 ani, întorcându-se de la scoală, şi-a descoperit prietenul, purceluşul "Boum Boum" tăiat, agăţat de zidul casei. Tati îi ucisese cel mai bun prieten, confidentul. A stat ascuns toată noaptea, având un sentiment enorm de vinovăţie: "N-am ştiut să-mi apăr prietenul." Şi ani de-a rândul la vremea Crăciunului, găseşte mereu mijloace pentru a se răni, a se tăia, a se mutila. Corpul lui poartă urma numeroaselor cicatrici ... dovada neputinţei din acel moment al vieţii sale de a-şi salva animalul preferat, "fiinţa cea mai dragă din lume" - şi dovada vinovăţiei transformate în pedeapsă.

Această femeie, mamă a patru fiice, suferă de alergii "dintotdeauna" (întotdeauna trebuie să ne întrebăm când începe acest "dintotdeauna" într-o viaţă ) . E alergică la anumite mirosuri, la anumite particule; alergia e legată de pierderea unei păpuşi, ce a fost aruncată pentru că era "prea veche, prea murdară". "N-o să ţii mizeria asta în pat", decretase mama. Şi în fiecare an, în octombrie (cand fusese aruncată păpuşa ) ea face o sinuzită infecţioasă puternică, agresivă.Aceste urme au fost descoperite atunci când, facând curat în hambar, a descoperit prima păpusă a fiicei ei mai mari şi a izbucnit în hohote ... fără să înteleagă.

Mica Louisa avea 9 ani când şi-a pierdut dădaca, singura mamă pe care a cunoscut-o. Aceasta avea 60 de ani când a murit; 50 de ani mai târziu, Louisa, devenită bunică, a făcut o depresie. Mai târziu, i-a spus fiului ei:, , stii, am crezut că şi eu o să mor la 60 de ani, ca mama mea." Angoasa de a muri la aceeaşi vârstă ca părinţii sau vina de a le supravieţui, de a merge mai departe decât ei e frecventă şi tenace în mulţi adulţi.

Această tânără de 30 de ani i-a povestit într-o zi tatălui ce i se întîmplase la 12 ani, în clasa a patra. "Eram într-o clasă în care mă simţeam bine, acolo erau toţi prietenii mei, colegii mei, într-o zi dirigintele v-a chemat să vă spună că sunt foarte inteligentă şi că ar trebui să mă transferaţi la alt liceu, mai bun, mai riguros. Anul următor m-aţi înscris la o altă şcoală; brusc, m-aţi smuls, m-aţi transplantat într-o clasă «plină de copii de cretini, burghezi pretenţioşi şi infecţi», care nu m-au acceptat şi poate că nu aş fi remarcat că există o legătură între infecţia pe care am făcut- o în acel an şi această situaţie. Am intrat în spital unde am gasit un mediu bun pentru mine ... Tată, când plantezi un arbore, pregăteşti cu grijă solul. Faci asta pentru un arbore ... dar nu şi pentru copiii tăi?"

Da, luciditatea copiilor şi exigenţele lor în ceea ce priveşte relaţiile de calitate ar trebui să ne trezească. Şi acest tată, a înţeles după 18 ani legătura dintre infecţie şi dezrădăcinarea, scoaterea fetiţei din mediul ei.

Angela, o mamă de 32 de ani, căsătorită de cinci ani, ne-a spus într-un grup de formare că începând de la căsătorie are infecţii urinare frecvente: "E ciudat, pentru că am trăit cu soţul meu şase ani înainte de a ne căsători şi n-am făcut nici o infecţie ... " Ea şi-a descoperit rana ascultând o altă participantă, care vorbea de durerea ei de a-şi fi pierdut numele (numele tatălui ) prin care-şi exprimă dorinţa de a-şi regăsi numele la care ţinea. După câteva săptămâni, Angela ne scria pentru a ne spune despre drumul parcurs, dispariţia totală a infecţiilor, relaţiile reînnodate cu tatăl, sentimentul crescut de armonie. Întelegem în această situaţie că Angela şi-a văzut mariajul ca pe o amputare a numelui, rană prost cicatrizată, care continuă să se infecteze şi să se exprime prin infecţia urinară.

Unul dintre misterele corpului fiecăruia este acela de a se exprima pe căi imprevizibile ... şi ne mirăm de fiecare dată când ne legăm de un eveniment important şi descoperim că...

Vechi mesaje de fidelitate sau de compensare: Copiii, chiar şi după ce au devenit adulţi, sunt adesea reparatorii rănilor ascunse ale parinţilor. Ca şi cum ar trebui să ne inserăm în corp rănile, decepţiile, lipsurile părinţilor. Se creează o reţea vastă de fidelităţi şi compensaţii, în strânsă relaţie cu reacţiile fizice (boli, accidente, răni diverse ... ) .

Există şi "misiunile" atribuite unuia sau altuia dintre copii, misiunea de a reuşi, de a fi fericit, de a nu fi fericit, de a eşua, de a dovedi, de a aparţine de ... Substratul acestor misiuni apare sub forma supunerii, a identificării, a datoriei sau a opozitiei.

Jule, 37 de ani, făcea sinuzită de mai multe ori pe an; aceste răceli au durat până când i-a putut spune mamei sale, dupa 30 de ani, "adevărul" despre o întâmplare din copilărie.

La 7 ani, era să se înece şi le ascunsese acest lucru părinţilor. În acea zi, ascultându-l, mama şi-a deschis braţele şi a spus: "Copile Jule!" El a plâns şi a lăsat să se scurgă în acel moment apa care-l angoasase şi care-l închisese atâţia ani în tăcere. A scăpat de sinuzitele cronice. Fidelitatea faţă de vechi mesaje, angajamente, compensaţii există.

Această femeie a vrut să-i redea şi să-i ofere mamei bebeluşul pe care aceasta îl pierduse din cauza unei complicaţii de sarcină, un băieţel care ar fi făcut bucuria bunicii. În viaţa de cuplu nu a existat un fiu, "doar" trei fiice. Şi după câţiva ani, tânăra a făcut un chist pe ovarul stâng. (La masa de familie, mama era întotdeauna în stânga. )

Când ascultăm, lăsăm să se asocieze semnele emise de corp, începem să înţelegem poveşti fabuloase ... şi nu neapărat dramatice.

Poveşti despre legături, . ataşamente, despre apartenenţe: într- una dintre acestea, un copil încearcă sa spună printr-un simptom tipic: "Vedeţi că sunt şi un Durand" (când familia Dubois încearcă să-l facă pe copil să fie doar unul de-al lor ) .

Un băiat a fost abandonat în ziua naşterii de o mamă descumpănită, înnebunită, ameninţată ea însăşi cu abandonul.A fost adoptat de mic de un cuplu de agricultori, care, după ce femeia pierduse mai multe sarcini, adoptaseră o fiică, dar şi aceasta murise de mică. Băiatul care a intrat în această familie a ţipat în fiecare noapte în primele şase nopţi spre disperarea părinţilor săi. După ce aceştia îl adormeau legănându-l, după o jumătate de oră îşi relua ţipetele neliniştite şi neliniştitoare. După 40 de ani, evocând anxietatea abandonului mereu închisă în el şi exploziile de furie declanşate de teamă, reactivate de un cuvânt sau de un gest, bărbatul se întreabă: Copilul ţipa pentru a se asigura de prezenţa părinţilor, pentru a fi sigur că nu va fi iar abandonat? Sau ţipa pentru a le dovedi părinţilor traumatizaţi că el nu va muri subit, în noapte, precum fiica decedată? Aceste ţipete erau un limbaj. Liniştindu-l prin legănat, părinţii îl împiedicau să-şi exprime angoasa. Lasându-l să ţipe, ar fi lăsat angoasa să-l invadeze. Un cuvânt ar fi putut rezolva totul... "Da, mama ta te-a părăsit în ziua naşterii. Şi ţi-e teamă să nu fii iar abandonat. Noi smtem aici şi n-o să te părăsim. Da, fetiţa care era aici înaintea ta a uitat deodată să respire. Dar nu e vina ta. Tu nu iei locul ei. Aici eşti tu, viu şi puternic. Nu trebuie să porţi spectrul şi durerea ei.

Memoria corpului e extrem de bogată şi nu-i nimic ciudat în faptul că se exprimă. Corpul strigă astfel prin tăcerea cuvintelor. Încearcă să vorbească, să treacă peste conflicte, să se debaraseze de sentimente prea grele, de cereri refulate, să se elibereze de sentimente de datorie sau de compensaţie. Astfel, corpul poate deveni un câmp de bătălie foarte fecund prin discursurile contradictorii care se înfruntă. Dilema celor care ascultă şi îngrijesc este: "Dacă îngrijesc, distrug simptomul. Blochez ceea ce încearcă să se rostească."

De aceea medicina clasică, ţintind restabilirea funcţionării, suprimarea consecinţelor unei infecţii, riscă să treacă pe langă esenţial: întelegerea a ceea ce se spune, a ceea ce se strigă, a ceea ce se dezbate sub forma unei somatizări.

Cauza sau sensul bolii

E bine să te ingrijeşti de toate aceste aspecte. Îngrijirile relaţionale pe care le propunem vin să sprijine, să întărească acţiunile terapeutice propriu-zise. Adesea, inconştient, în relaţia cu îngrijitorul apar reparaţii simbolice - printr-un gest, un cuvânt, o asociere într-un lanţ de semnificaţii care scapă îngrijitorului şi îngrijitului. Anumiţi terapeuţi au darul de a introduce în relaţie echivalente simbolice care restaurează această dimensiune în celălalt. Forţa unei atitudini, a unui gest, a unei ascultări, va fi proporţională cu dimensiunea sa simbolică.

Ansamblul de îngrijiri relaţionale propuse ar trebui să-i permită bolnavului să perceapă sensul bolii, funcţia simbolică a acesteia. În multe dintre incercările de înţelegere şi de "îngrijire", se face confuzie între căutarea cauzei (pentru a explica, a justifica boala ) şi încercarea de a înţelege sensul ei.

Acest bărbat de 40 de ani şi-a reluat studiile pentru a devein animator. Cu câteva zile înainte de susţinerea lucrării de diplomă, e asaltat de dureri violente. Medicul îl diagnostichează cu fisuri ulcero-anale şi îl invită să se opereze urgent. Se simte abătut şi leagă această situaţie de ce i s-a intâmplat în diferite momente din viaţă, când avea de susţinut o confruntare: criză de apendicită înaintea obţinerii brevetului, hepatită la bacalaureat, depresie înaintea unui examen important ..Legând aceste fapte, şi dând şansa de a înfrunta pozitiv situaţia, care, prin repetiţie, îl duce la mesajul primit în copilărie: "Ah, tu n-o să reuşeşti niciodată! Nici nu merită să te prezinţi undeva!" Aceste reuşite posibile erau un fel de transgresiuni. Riscul de a fi infidel acestui mesaj se traducea printr-un conflict manifestat de corp.

Adesea vrem să dăm o explicaţie unei boli, să găsim fie o cauză materială sau fiziologică, fie una psihologică.

"De când m-a părăsit soţul, am insomnii." Această încercare de a explica o somatizare, o dereglare, o disfuncţie este o capcană. Nu trebuie căutată cauza, explicaţia bolii sau a traumatismului, ci semnificaţia. Boala trebuie concepută ca un limbaj dintr-un lanţ de semnificaţii care ne scapă. Astfel, insomniile acestei femei pot avea sensul unei autoimpuneri, al unei pedepse pentru că nu şi-a ascultat tatăl, care îi spusese: "N-ar trebui să te căsătoreşti cu un tip ca ăsta. Mă dezamăgeşti." Încearcă să se împace cu tatăl- "Aveai dreptate, tată. Uite cum sunt pedepsită." Nu ştim, dar "căutând" sensul, şi nu cauza, obţinem adesea o schimbare, dispariţia simptomului, refacerea unei relaţii esenţiale.

Ce semnifică otitele acestui copilaş? "Mamă, nu mă întelegi. Nu întelegi nimic." Nişte urechi trebuie destupate, dar nu cele care am crede noi .. Câte cazuri rezistente de psoriazis, tratate, îngrijite ani la rând de către dermatologi competenţi .., dar surzi, "izbucnesc", si se dizolvă, literalmente, când violenţa se exprimă?

Mânia teribilă a acestei femei de 30 de ani împotriva surorii ei, care îi furase prenumele păpuşii. .. atunci când avea 5 ani, îi permite să "se vindece" de un psoriazis tenace ... care nu vroia decât să fie înţeles!

Întoarcerea evenimentului refulat eliberează punctele fixe de ancorare şi ne permite să lăsăm în urmă un "semn", un germene de conflict, un punct de tensiune.

Bineînţeles, mama unei adolescente de 13 ani nu ştie că înscrie în corpul fiicei sale o judecată fără apel împotriva "oamenilor care nu ştiu să iubească o singură persoană odată" (poate că mama vorbea de iubitul ei, care avea mai multe relaţii ) . Şi când această tânără se va simţi atrasă la 15 ani de doi băieţi deodată ... va avea crize violente (diagnosticate drept crize de apendicită ) .Ea îşi exprimă conflictul ("ţin la ei, la amândoi" ) şi ataşamentul faţă de mamă ("nu vreau să te dezamăgesc" ) şi conflictul intern cu imaginea interiorizată ("nu vreau să fiu vazută ca o femeie uşoară sau ca o stricată ... " ) . La a treia criză (cu câteva minute înainte să plece la spital pentru operaţia de apendicită ), un schimb de cuvinte cu un prieten va "deschide" conflictul. Va face să se spargă abcesul de contradicţii şi-i va permite fetei să se accepte mai bine pe ea însăşi cu aceste atracţii multiple ... fără a suporta mutilarea unei operaţii. "Apendicele s-a desumflat ca o băşică."

Paula, căsătorită de 12 ani şi mamă a doi copii, e însărcinată a treia oară. Soţul nu acceptă sarcina şi îi spune:"Dacă păstrezi al treilea copil... divorţez." Paula s-a resemnat, a avortat şi de atunci are hemoragii abundente, brutale, neregulate. Pe plan fizic, "totul e în ordine". Ce o poate ajuta să "înţeleagă" unde e rana? Ce sângerează în ea? Cine s-o asculte, ca să înţeleagă partea rănii, atinsă de întreruperea de sarcină? Îi va lua şase ani (cu ajutorul unui mic eveniment ) să descopere şi să recunoască faptul că însăşi relaţia cu soţul fusese rănită, fisurată. UItimatumul lui ("eu sau copilul?" ) schimbase ceva în relaţia lor. .. şi sângele din hemoragii exprima această ruptură dintre ei, rana deschisă din relaţia lor care sângera.

Stephane are 8 ani. E ziua lui. Mama, celibatară, a invitat bunicii şi o mătuşă. Totul pare bine, e vesel, relaxat. Dar sună telefonul, e prietenul mamei, care ar vrea să petreacă cîteva zile cu ea. Asa că ea îl invită. La scurt timp după sosirea prietenului, Stephane are o criză febrilă, e consultat, palpat. I se ia temperatura, are 40, 8° C. Stă în pat. Masa aniversară are loc fără el. .. "în jurul" prietenului mamei. Ca şi cum Stephane se pedepseşte şi îşi pedepseşte mama că nu a făcut o alegere ... în favoarea lui.

O fetiţă de 10 ani, întorcându-se de la schi, are dureri violente de burtă, vărsături, stări de rău. Această stare durează două luni, până când îi spune mamei că a sărutat un băiat pe gură şi că a auzit la radio faptul că SIDA se ia prin sărut.

Angoasa exprimată prin corp este cunoscută de majoritatea pediatrilor, şi totuşi de cele mai muIte ori se tratează sindromul.

ÎI cheamă Jean - acesta este prenumele fratelui mamei, mort de tânăr. Îi poartă numele ca pe o urmă a rănii trăite de mama sa, care, fetiţă fiind, îşi adora fratele mai mare. Cum s-ar putea prezenta ca o fiinţă sensibilă? Fidelitatea lui. .. îi va dicta să se autopedepsească, să se anestezieze în planul simţurilor şi al plăcerii, să nu întreţină viaţa din el. Jean are de şase ani o relaţie stabilă cu o tânără, dar nu simte "nici o plăcere" cu ea. Erecţiile îl fac să intre ... şi să aştepte. Şi nu se întâmplă nimic. "Neputinţa" de a se lăsa dus de plăcere îl duce la un sexolog. Când Jean acceptă să-i înapoieze mamei suferinţa care îi aparţinea, aceea de a fi pierdut un frate iubit, când Jean va accepta să renunţe la un prenume macabru pentru a-şi lua un nume viu ... dinamica sa personală se va schimba şi ne va scrie pentru a ne spune că "a ieşit din neputinţă, că a găsit plăcerea".

Pierre este un israelian care studiază în Franţa. Trăieşte împreună cu prietena lui. În câteva luni, îşi va lua diploma de inginer. Părinţii hotărăsc să îl viziteze, cu intenţia de a-i aminti angajamentul fată de ţara lui, adică să se întoarcă acasă dupa ce-şi va obţine diploma; Pierre e împărţit. Îşi iubeşte prietena, îi place Franţa şi nu se gândeşte să se întoarcă "imediat" în ţara lui. Când părinţii hotărăsc să-şi scurteze sejurul şi să pIece, Pierre Ie propune să-i însoţească cu maşina la aeroport. Pe autostradă, la câţiva kilometri de aeroport, se opreşte într- o parcare pentru a-şi satisface nevoile fiziologice şi-şi rupe piciorul pur şi simplu coborând din maşină (dublă fractură, spitalizare, placă de fixare ... ) .Pierre nu crede că "accidentul" are de-a face cu conflictul lui, cu relaţia cu părinţii. .. sau cu iubita. Dacă adăugăm că prima probă de examen urma să aibă loc în săptămâna următoare ... ce ar trebui să-l convingă? Aşteptând, îşi tratează fractura ca pe o fractură şi atât.

Jeanne a hotărât să se căsătorească, orice ar fi, înainte de sfârşitul anului. În ziua de revelion, îşi ia un angajament faţă de un iubit. Pe nepregătite, dar cu toată familia de faţă. Şi a doua zi se trezeşte bolnavă rău. Trei luni va fi boInavă, având aceleaşi simptome (rău de la stomac, arsuri, dureri de cap ... ) . După trei luni, pleacă în Maroc cu iubitul ei şi începe să ia anticoncepţionale. La întoarcere, simtomele se amplifică şi se concentrează în cele opt zile dinaintea menstruaţiei. "De fiecare dată, timp de o săptămână întreagă, mi-era îngrozitor de rău." Se căsătoreşte şi timp de 16 ani este bolnavă cronic, suferind mai multe zile pe lună... cu excepţia celor două sarcini: "Greţuri de sarcină? Nu ştiu ce-i aia ... " În cuplu, în toţi aceşti ani, nici o ceartă, nici un reproş, nici o revendicare:

"Nici un cuvînt mai ridicat decît celălalt, nici mai jos. Eram văzuţi ca un cuplu ideal", adaugă ea. Într-o zi, izbucneşte un conflict între ea şi soţ. O adevărată explozie eliberatoare, de care a fost ea însăşi uimită: "Nu-mi credeam urechilor ce spuneam. Mă revoltam. Am ţipat: «Sunt bolnavă de când te cunosc. Nu aveam nimic înainte ... Spui că eşti o victimă. Oare eu sunt sufocată de relaţia noastră.» După această «iesire» sălbatică, vehementă, durerile au dispărut şi mi-am regăsit sănatatea de tânară ... dar relaţia cu soţul a devenit dificilă, adică reală. Începusem să mă schimb şi să recunosc că «angajamentul meu de la sfârşit de an» era o punere în fapt, şi nu o dorinţă adevărată ... Şi am plătit atâţia ani cu somatizările mele.

Mai târziu i-am spus soţului că mânia exprimată către el era împotriva mea, fiindcă m-am minţit singură.

Maria, mamă a trei copii, şi-a pierdut la 9 ani tatăl, care avea 39. Îşi aminteşte bine evenimentul. Îşi făcea temele, într-o seară, când tatăl s-a ridicat, a făcut câţiva paşi, apoi a căzut lângă şemineu. Ani de zile a trăit acest moment, "căderea serii", cu agitaţie, iritare, "un fel de rău". A făcut legătura între acest comportament şi amintirea morţii tatălui chiar în ziua de aniversare ... a 39 de ani.

Asocierile de date sunt înscrise în noi şi se reactivează în momente-cheie sau dezvăluie o situaţie dificilă sau neâncheiată.

Vă propunem un demers de arheologie familială pentru a înţelege legăturile ascunse care ne unesc, ca şi fiinţe umane, de membrii familiei. Când apare o boală sau un accident, e interesant să te întrebi ce s-a întâmplat cu tata, cu mama când aveau vârsta noastră, în momentul evenimentelor. E o căutare dificilă, pentru ca poate îngloba două-trei generaţii, sau chiar pe copiii noştri.

Un bărbat descoperă că infarctul pe care I-a făcut la 42 de ani are un echivalent la tatăl său: la 42 de ani, acesta avusese un accident de maşină care aproape îl costase viaţa.

O femeie a cărei mamă fusese bolnavă încă de la naşterea sa, se trezise brusc, la 17 ani, în rolul de îngrijitoare, răspunzând de casă (şapte fraţi şi surori ) . Tatăl fusese spitalizat pentru un cancer şi mama căzuse la pat, suferind de sciatică. Ea a administrat totul cu devotament şi competenţă, luându-şi bacalaureatul şi continuând să ducă ani de-a rândul o viaţă supraâncărcată în "profesia" ei de îngrijitoare. La 39 de ani, îsi descoperă un cancer la sân. Căutând sensuI şi nu cauza afecţiunii, îşi dă seama că fiica ei cea mare are exact vârsta la care ea îşi luase în îngrijire părinţii. Era ca şi cum ar fi asteptat ca fiica ei să ajungă la vârsta de a-şi asuma rolul care îi fusese atribuit ei: cel de a fi mamă a părinţilor, pentru ca în sfîrşit să fie îngrijită, să-şi înceteze hiperactivitatea.

Repetiţiile şi scenariile ne jalonează existenţa ... şi noi Ie dăm voie.

"De fiecare dată când sunt în conflict şi nu-mi pot exprima poziţia, nu pot fi înţeleasă, am un accident de maşină, nu grav, dar. .. costisitor (caroseria şifonată, faruri, portiere, roţi ) . De aceea, după un conflict neexprimat, am obiceiul să iau un taxi. .."

Recomandări terapeutice ...prin simboluri Dacă acceptăm ideea că "durerile" produse de corp (şi care devin deodată boli şi somatizări funcţionale ) sunt limbaje simbolice, asta înseamnă că ar fi posibil să Ie vindecăm nu doar ponind de la simptome, ci de la sens, de la discursul ascuns în care se înscriu şi să Ie tratăm prin răspunsuri simbolice. Propunem uneori "răspunsuri simbolice", care sunt înţeIese şi devin elemente active în vindecare sau provoacă dispariţia simptomelor.

Micul Thomas, 6 ani, suferă de astm de doi ani şi jumătate.

Tatăl său a părăsit-o pe mamă când Thomas avea 3 ani şi jumătate (elementul declanşator ) . Se joacă singur, refuză să-şi amestece fratele sau sora în jocuri, refuză viaţa socială propusă de mamă, se rupe de tot. Spune adesea: "Nu-mi place aerul din casa asta, prefer aerul tatei." Îi propunem mamei să folosească o sticlă mare (numită damigeană ), pe care va lipi o etichetă cu "Damigeana cu aer de tata" cu un mic furtun de aspirat iar în ziua în care mama aduce sticla cu aer, Thomas se joacă în baie, o strigă pe mama şi îi spune: "Uite, fac ca peştele şi respir sub apă." Ea spune: "Nu a mai făcut crize de astm din acea zi. Am fost foarte emoţionată de această împăcare simbolică." Mai propunem şi ceea ce numim jocuri, prescripţii simbolice, care se referă Ia un aspect al discursului sau al simptomului, înţeles ca având încărcătură simbolică puternică. Ni se întâmplă să prescriem unei persoane să asculte Mozart pentru rinichi sau pentru ficat, să-şi imagineze ceafa ca pe un burete uscat care se umflă cu apă în timp ce coboară încet în mare ş.a.m.d...

Micul Rene, 4 ani şi jumătate, merge la creşă pentru prima dată şi din a treia zi începe să facă în pantaloni. Tatăl se supără, îl ameninţă şi îi promite o bătaie în cazul în care continuă: "De acum eşti mare!~ Rene îi spune mamei: "Nu pot să mă abţin. lese singur. Imi vine şi gata." Îi propunem mamei să-i povestească despre naşterea Iui. Izbucneşte în hohote, spunând: "Nu i-am vorbit niciodată despre asta ca să nu-l traumatizez, e născut prin cezariană." Acceptă totuşi să-i povestească ce a trăit ea, decizia obstetricianului ... Ne spune apoi că dificultăţile Iui Rene privind defecarea au dispărut de a doua zi după ce i-a povestit.

Acest copil avea 12 ani când tatăl său s-a sinucis, spânzurându-se. Tăcerea din jurul acestui eveniment, în familie şi în viaţa sa, îl face să aibă adesea dureri de laringe (sufocări, spasme ) . Timp de 30 de ani, suferă mai multe operaţii: amigdale, chist, ganglioni în gât şi la ceafă. Într-un joc simbolic, îi vorbeşte tatălui sau despre mânia lui şi despre iubire, fidelitate, prin toate acele cicatrici. Bărbatului i-a fost imposibil să-i spună acestui tată: "Te iubesc şi îţi port pică."

Un chirurg a acceptat să Ie lase pacienţilor săi o mărturie simbolică pentru ceea ce le-a luat.

"Relatia mea cu ei s-a schimbat total. Am remarcat şi o diminuare a complicaţiilor postoperatorii." Propunem, de exemplu, să se filmeze pe video cezarieneIe şi să se ofere caseta mamelor. Ele vor hotărâ dacă vor să vadă cum s-a nascut copilul.

In acest domeniu, al creativităţii, putem încerca muIte, putem introduce fantezia şi magia simbolicului. Putem încerca mici povestioare pentru copiii noştri, lăsându-ne imaginaţia să facă asocieri libere şi active, pornind de la un simptom, legând astfel diferite aspecte ale lumii lor interioare de viaţa cotidiană, dându-Ie imagini, fabule care reprezintă realitatea şi vastul domeniu al inconştientului.

Să trăieşti cuvinte dincolo de sensuri, să trieşti sensurile dincolo de dureri.

Dominique Meunier

În acest demers ce constă în a asculta durerile corpului pentru a înţelege mai bine ce spune, capcana care trebuie evitatăo reprezintă confuzia între cauză şi sens. Avem prea muIt tendinţa să căutăm cauza, adică explicaţia unui lucru. Înlocuim prea uşor înţelegerea - o căutare a semnificaţiei, cu explicaţia - o căutare a ştiinţei, a controlului şi a stăpânirii. Prea adesea vorbim despre corpul nostru, vorbim în locul corpului nostru, în loc să-l lăsăm pe el să vorbească. Dar îi putem "vorbi" şi corpului nostru prin multiplele limbaje simbolice pe care Ie avem la dispoziţie. El are nevoie mai muIt de înţelegere decât de control.

Să-ţi asculţi corpul înseamnă să asculţi pentru o mai bună relaţie cu tine însuţi. Să ne ascultăm pe noi în faţa celuilalt pentru a ne permite să rămânem vii şi sănătoşi.De ce nu? .., Toate bolile, durerile nu sunt atât de negative pe cât par la început; au un sens şi, într-un fel, reprezintă un mijloc de a stabili un echilibru într-un sistem intern ameninţat, un mijloc de a scoate la iveală ce nu se spune.

Organismul individual este un ecosistem în sine, care nu poate exista fără legătura cu un ecosistem mai vast, cel al mediului şi al relaţiilor apropiate. Fiecare boală, fiecare atingere are una sau mai multe funcţii ascunse, care fac posibilă descoperirea, pentru a trece de la îngrijire la vindecare.”

(Jacques Salome- Daca m-as asculta, m-as intelege. )

recomanda

Recomanda acest cabinet

Sunteti pacient?

Dati o nota si scrieti cateva cuvinte despre experienta dvs pozitiva legata de acest cabinet, tratament efectuat, etc.

Recomandarea dvs:

Toate campurile sunt obligatorii.

Penalizam cabinetele cu autorecomandari!

Trimite(Share) pe Facebook
Mergi sus
Trimite linkul pe Whatsapp
Accept cookies Informare Cookies Folosim cookies pentru a îmbunătăţi experienţa navigării, a obține date privind traficul și performanța site-ului și a livra publicitate mai eficient.
Găsiți informații detaliate în Politica cookies și puteți gestiona consimțământul dvs din Setări cookies.