Neglijarea emoțională nu este o traumă, motiv pentru care nici nu o recunoaștem în prezent, nici nu ne-o amintim din trecut. Nu este un rău care ni s-a făcut, ci un bine care nu ni s-a făcut. Ea apare chiar și în familii perfect funcționale, cu părinți iubitori și bine-intenționați, care oferă cele mai bune condiții de viață copiilor. Sufletește însă, copiii resimt o „prezență tehnică" din partea părinților. (Dr. Jonice Webb )

Sufletul are nevoie de hrană ca și trupul. Sufletul trăiește prin emoții, iar hrana sufletului este recunoașterea emoțiilor noastre de către cei dragi. Emoțiile au rădăcini în corp și arată cum mă simt cu adevărat, cine sunt cu adevărat și cine este cu adevărat cel care îmi vorbește. Ele fac parte dintr-o realitate subtilă, cu frecvențe pentru care este nevoie de un organ specializat. Regretabil, multor oameni le lipsește acest organ numit inteligență emoțională.

Inteligența emoțională nu este ceva cu care te naști, este un dar pe care îl primești (sau nu ) de-a lungul copilăriei de la părinți, în sensul că, dacă ei au fost inițiați în limbajul emoțiilor, te vor învăța și pe tine.

Exemplu cu copii: doi frați se ceartă, unul plânge, altul dă cu pumnul, în fine, haos... mama vine și poruncește: „Tu, că ești mai mare, treci în camera ta imediat!" „Dar, mamă, el a început ... mi-a...." „Taci din gură! Tu ești mai mare și trebuie să ai grijă de el." În acest exemplu, mama nu a încercat să afle care este cauza, ce îi supără pe cei doi copii, ci s-a concentrat doar pe comportamentul nedorit și pe înlăturarea lui, folosind o prejudecată și o metodă de-a gata. Dacă le-ar fi acordat realmente atenție, ar fi aflat că fratele mai mic îi ia tot timpul lucrurile celuilalt, îl provoacă și chiar îl lovește, pentru că știe că mama îi va lua apărarea. Copilul mai mare se simte neauzit, neimportant și furios și învață că persoana lui nu contează, că emoțiile sunt periculoase și trebuie ignorate, în speță furia trebuie inghițită (știm că, de-a lungul vieții, furia înghițită poate să ducă la niște boli psihosomatice destul de serioase ). Astfel, mama a reușit doar să facă liniște impunându-și autoritatea, dar a ratat ocazia să-și învețe copiii că emoțiile au un sens, că pot fi înțelese, suportate și exprimate asertiv. Că emoțiile nu sunt ceva rău, ci o comoară a noastră și un ghid în viață.

Exemplu cu adulți: Fiica adultă își vizitează părinții. Au dorit cu toții să se întâlnească și s-au întâlnit. Odată ajunși față în față și după ce au mâncat împreună, subiectele care se pun pe masă sunt: vremea, știrile, eventual puțină politică, starea de sănătate, ce ai mai FĂCUT și... cam atât. Lucruri concrete, neutre, lipsite de orice emoție. La plecare, fiica simte un gol interior, ceva lipsește, dar ce a lipsit? Și se gândește: Ce o fi în neregulă cu mine? Sunt o nerecunoscătoare, o ciudată, „prea sensibilă". Părinții mei au făcut totul pentru mine.

În încheiere, mai spun că neglijarea emoțională face ca membrii unei familii, care își duc viața împreună zi de zi, să rămână, la un nivel foarte profund, niște necunoscuți. Ei se cunosc prin rolurile pe care le joacă unii față de alții - „nevastă-mea", „soțul", „fi-mea", „fi-tu" - dar nu sunt curioși cine este cel din fața lor ca persoană (care-i sunt fricile cele mai mari, bucuriile, suferințele, în ce crede, cum se simte, dincolo de aparențe etc. etc. ).

Notă: Așa cum am spus, dacă un părinte a fost la rândul lui un copil neglijat emoțional, cu greu va putea să transmită propriilor copii abilități emoționale. Dar se poate ieși din repetiție printr-o auto/analiză, urmată de conștientizare.

Sursă foto: New Study Reveals Indiscriminate Smartphone Use by Parents Killing Family Life (anonymous-news.com )