Dacă avem prieteni de încredere, cu care putem vorbi orice, să ne bucurăm și să fim recunoscători. Dar atenție! Uneori, când e prea mult, propriile probleme pot împovăra o prietenie.

O primă diferență între prietenie și psihoterapie este faptul că terapeutul nu vorbește despre viața sa personală, în timp ce prietenia presupune reciprocitate.

Terapia și prietenia nu joacă pentru aceeași miză, fiecare trebuie să rămână cu rostul ei. Terapia are un model medical: pornește de la o suferință (simptom ) și urmărește vindecarea sau cel puțin ameliorarea ei, pe baza unor modele teoretice rezultate din practica clinică („la patul bolnavului" ) și cercetare (studii ).

Ascultarea terapeutică este diferită: atentă, profundă, pe mai multe niveluri (preferabil ), confidențială, activă, empatică, uneori tăcută.

De multe ori, tot ceea ce avem nevoie este ca persoana cu care vorbim să asculte și să ... tacă. Este atât de greu să asculți și să taci. Toată lumea vrea să vorbească, să se exprime și să se afirme. Puțini sunt dispuși să tacă și să facă loc altcuiva în spațiul lor psihic, să ofere altuia timp din timpul lor. Ascultarea e o renunțare.

Ascultarea terapeutică este activă, foarte atentă la reacțiile pe care vorbitorul le produce în mintea și în sufletul ascultătorului (contratransferul ), este o ascultare între conștient și inconștient, manifest și latent, real și simbolic (în special în terapiile psihodinamice, care se interesează și de formarea simptomului, nu numai de forma lui actuală ).

Terapeutul trebuie să aibă capacitatea (dobândită în propria analiză ca pacient și prin formare ) de a discerne ce anume vine de la pacient și ce nu... Un terapeut nu va lua lucrurile la modul personal (trebuie să suporte uneori, în transfer, agresivitate, culpabilizare, critică sau devalorizare, alteori, propria neștiință, neputință etc. ).

Apoi, înțelegerea este diferită: oricine vede semnele, dar nu oricine le înțelege sensul. Toți vedem o radiogramă a unui organ, dar imagistul și medicul specialist știu ce înseamnă zonele albe sau negre...

Și la nivel sufletesc suntem cel puțin la fel de complecși. Toți vedem un anumit simptom la cineva, să spunem un atac de panică, dar pe terapeut îl interesează și sursa acelei cantități imense de angoasă (nu toate terapiile se interesează de cauză ), sursă care poate rămâne necunoscută tuturor cunoscuților și chiar pacientului însuși.

Confidențialitatea este asigurată de Codul deontologic al profesiei de psiholog.

Ascultarea terapeutică mai este și neutră, în sensul că terapeutul „nu ține" cu nimeni, nici cu pacientul împotriva celorlalți, nici cu ceilalți împotriva pacientului. El este obiectiv, dar implicat profund subiectiv (cu tot ceea ce este, simte și știe ).

Pe lângă acestea, suntem învățați să nu judecăm pe nimeni, să ne păstrăm curiozitatea științifică și modestia de a învăța de la fiecare pacient/client, el fiind adevăratul expert în materie de propria personalitate.

Cu cât înțelegem mai mult, cu atât îi judecăm pe ceilalți mai puțin.

Notă: Tocmai am prezentat un model ideal de psihoterapeut (orientare psihanalitică ). Să nu ne lăsăm orbiți de ideal, dar nici să nu îl pierdem din vedere.

Traducere text foto: "Sunteți cam tăcut, dar am înţeles că relaţia terapeutică e cea care contează."