Mirita Virginia - Cabinet individual de psihologie

Mirita Virginia - Cabinet individual de psihologie

Trecerea timpului nu va rezolva problemele, doar le va amana sau le va amplifica.
Nota 10 din 23 recomandari
30055 vizite
Trimite o solicitare de programare la cabinet
Locatie: Braila, jud Braila, Str. Hipodrom nr.6, Bl. A4, sc. 1, et. 2, ap. 10 [Arată în Google Maps]
Telefon: 0762216902 | 0724814732
Program: Zilnic intre orele : 15:00 - 19:00 . Doar cu programare telefonica . Sâmbătă: 10 -17.

PROBLEMATICA CUPLULUI SI A FAMILIEI ÎN SOCIETATEA MODERNĂ - EVALUARE ŞI INTERVENŢIE PSIHOTERAP

Inapoi Autor: Psiholog, psihoterapeut Virginia Mirita, Braila
- ASPECTE PRIVIND CUPLUL, FAMILIA ŞI "STILUL VIEŢII";
- Influenţe asupra stilului de viaţă;
- Relaţiile bărbat - femeie;
- Copiii şi scopurile lor neadecvate;
- EVALUARE ŞI INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ PROBLEMATICA CUPLULUI ŞI A FAMILIEI ÎN SOCIETATEA MODERNĂ - EVALUARE ŞI INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ - Psiholog, psihoterapeut adlerian Mirita Virginia 24.11.2012 Braila 1. CÂTEVA ASPECTE PRIVIND CUPLUL, FAMILIA ŞI "STILUL VIEŢII" 1.1. Stilul vieţii (Life Style ), cuplul şi familia Stilul vieţii poate fi conceput ca "regulă a regulilor" (Shulman, 1973 ) . Este setul de criterii subiectiv, nearticulat, dezvoltat şi folosit de indivizi în a-i mişca prin viaţă şi spre ţelurile lor. Se dezvoltă prin interacţiunile copiilor cu cei apropiaţi lor, semeni şi lume socială; prin experienţa lor în cultura şi comunitate; prin creşterea şi disfuncţia lor biologică; şi, poate cel mai important, prin percepţiile şi alegerile lor. În esenţă, stilul vieţii este setul de convingeri, setul atitudinal (Mosak, 1954 ) pe care îl creăm pentru a ne ajuta să ne găsim locul în viaţă. Deşi aceste convingeri pot să nu fie obiectiv adevărate, "toate părerile sunt corecte din punctul de vedere al observatorului" (Dreikurs, 1973 ) . Acest proiect iniţial se petrece în cadrul familiei şi reţelei sociale timpurii. Reţeaua socială timpurie, în special familia, ne ajută să învăţăm ce este viaţa, cum ar trebuie să ne adaptăm, cum suntem noi, idei de masculinitate şi feminitate, despre etică şi valori. Aceste concepte sunt transmise nouă, iar noi le percepem cu propriile tendinţe (apercepţiile, subiectivismul nostru ) şi din perspectiva noastră personală. Această adoptare şi respingere ne dă un sentiment al locului, al apartenenţei. Pe măsură ce ne maturizăm biologic şi ne extindem psihologic învăţăturile şi experienţele, începem să credem că propriile concepţii despre noi, viaţă şi ceilalţi nu sunt concepţiile noastre, ci ale tuturor "nu fac toţi la fel?". Ceea ce creăm drept adevăruri pentru noi înşine şi lumea noastră timpurie, asumăm ca adevăruri pentru oameni în general, pentru prieteni, familie şi lume în ansamblu. Creştem, îmbătrânim şi ne mişcăm prin viaţă ca şi cum am ştii răspunsurile, când în realitate, psihologic vorbind, ştim numai realitatea noastră. 1.2 Componentele de bază ale stilului vieţii Conceptul de sine Conceptul de sine conţine toate convingerile despre "eu". Este felul în care se defineşte persoana. "eu sunt.." sau "eu nu sunt.." sau "eu fac..." sau "eu nu fac..." sunt axe frecvente de propoziţii. Imagini ale corpului, de asemenea, se află în această convingere. "Eu sunt mic (ă ) " şi "eu sunt gras (ă ) " sunt unele dintre conceptele de sine ale oamenilor. Alte convingeri includ afirmaţii ale stimei de sine, precum "mă plac", "sunt o persoană bună" şi "nu mă simt niciodată demn (ă ) de ceva. Conceptul de sine este ancora prin care ne facem comparaţiile, evaluările şi judecăţile (Rogers, 1961 ) . Conceptul de sine conţine convingerile despre "eu". Aceasta a fost spusă şi este evidentă; sinele este, însă, o parte a matricei sociale. Cum mă văd pe mine este treaba mea, dar poate avea (şi adesea are ) implicaţii sociale mai mari. "sunt leneş" este o afirmaţie statică, a "psihologiei posesiunii". Reformulată dintr-o perspectivă a "psihologiei folosirii", dinamicile ei sociale devin mai rare: "mă pricep a-i pune pe alţii în serviciul meu sau a-i face pe alţii să mă împingă, să se implice în viaţa mea", sau "folosesc lenea pentru a-mi găsi un loc în lume." Idealul de sine "Ideal de sine" este tradus ca "ideal de ego" şi "caracter" este tradus drept "constituţie", pentru a oferi doar două exemple. Axele propoziţiilor ce caracterizează idealul de sine sunt tipic după cum urmează: "pentru a avea un loc, eu trebuie să (sau nu trebuie să ) ..." sau "pentru a aparţine / a fi important (ă ) / ca oamenii să mă considere sau să mă observe, eu trebuie să (sau nu trebuie să ) ...", sau "pentru a mă considera, eu trebuie să (sau nu trebuie să ) ..." Scopurile majore, cu bătaie lungă, ale personalităţii de obicei rezidă în idealul de sine. Au o calitate imperativă, iar oamenii îşi dezvoltă în general un sentiment de ceea ce Ellis numeşte "expectaţii catastrofice", în caz că nu se respectă programul, orarul. În idealul de sine rezidă problemele centrale pentru adaptare. Speranţele, visele şi creaţiile spre care a aspirat omenirea îşi găsesc sursa în această convingere. Spre deosebire de conceptul de sine, care este înrădăcinat numai în experienţa aici-şi-acum, cu unele elemente cheie din trecut (adică trecutul amintit subiectiv ), idealul de sine este teleologic ca direcţie. Arată spre viitor şi ne "trage" spre ceea ce ar putea fi, şi, adesea cu consecinţe descurajatoare, ceea ce ar trebui să fie (conform "tiraniei lui trebuie", Horney, 1950 ) . Cele mai strălucitoare idei ale omenirii şi cele mai dureroase eşecuri se sprijină pe acest concept. În timp ce conceptul de sine se formează prin empatie şi responsabilitate, idealul de sine se formează dintr-un sentiment de inferioritate. Devenim conştienţi de ceea ce nu suntem, iar obiectul acelui "non" ajunge ceea ce ne dorim în mod ideal. Acea dorinţă avansează formarea lui sine aşa¬-cum-am-vrea-să-fie, şi de aici nu este decât un pas până la poziţia lui ce-ar-trebui-să-fie. Imaginea despre lume (Weltbild ) Weltbild-ul conţine toate convingerile despre "non-sine" . Ca număr, este probabil cel mai complex şi detaliat grup de convingeri. Weltbild-ul este fundalul pe care începe să se lumineze conceptul de sine. "Oamenii sunt..." şi "femeile/bărbaţii sunt..." determină cum îi vedem pe alţii. Concepţiile noastre despre masculinitate, feminitate, obligaţii sociale şi altele asemenea rezidă tot aici. "Bărbaţii adevăraţi nu plâng niciodată" şi "doamnele nu trebuie să înjure" Convingeri despre natură, mediu şi astfel de subiecte fac parte din această convingere. Crezurile noastre despre instituţii se găsesc tot aici, deşi acestea tind să apară mai târziu decât alte convingeri, în ciclul dezvoltării. Convingeri etice Ultimul set de convingeri spre care ne îndreptăm atenţia sunt acelea care oferă direcţie privitor la ce este perceput drept corect sau greşit. Convingerile noastre etice sunt învăţate nu numai acasă, ci şi prin intermediul şcolii, interacţiunea cu semenii, religie etc. Acestea, similare convingerilor din idealul de sine, au o calitate imperativă, conţinând cuvântul "trebuie", "aşa este corect...", "nu trebuie să faci asta..." etc. În acest grup sunt şi convingeri despre consecinţele comportamentului nostru, precum "dacă fac asta, voi fi pedepsit (ă ) ", sau "dacă continui asta, voi fi recompensat (ă ) ", 1.3 Sarcinile vieţii Munca, societatea şi viaţa sexuală, scria Adler, sunt cele trei sarcini ale vieţii la care fiecare persoană trebuie să se adapteze şi să găsească soluţii. El consideră că toate problemele omului formează trei categorii. Acestea sunt realitatea pentru om. Când ne gândim la sarcini: ¬muncă, prieteni şi dragoste - realizăm cât de importante, de cruciale sunt pentru individ şi societate, şi nu putem atinge împlinirea fără le rezolva cu succes. Aceste sarcini indică întrepătrunderea individului cu societatea, în teoria psihologiei individuale. O a patra sarcină a vieţii, "acceptarea de sine" (Dreikurs & Mosak, 1967 ), şi o a cincea, sarcina existentă, "nevoia de adaptare la probleme ce transcend simpla existenţă pe acest pământ, de a ne găsi sensul vieţii, de a realiza importanţa existenţei omeneşti prin implicare transcedentală şi spirituală" au fost sugerate. 1.4 Percepţii distorsionate în stilul de viaţă (idei care interferează cu creşterea ) Suprasimplificarea, exagerarea şi confundarea părţii cu întregul sunt greşeli obişnuite, comune ce se găsesc în stilul vieţii. Aceste distorsiuni au fost numite greşeli de bază de către Dreikurs Dreikurs (1957b ) a descris greşelile de bază drept valori sociale eronate, legate de standardele, normele şi prescrierile contemporane pentru comportament. Printre ele a inclus o dorinţă de auto-elevare, perfecţionism, teama de a nu greşi, preocupare pentru succesul personal, şi supraevaluarea raţiunii cu de evaluarea simultană a sentimentelor interioare. Astfel, pentru Dreikurs greşelile de bază se formau şi din valorile sociale contemporane, care erau împotriva dezvoltării sănătoase. Greşelile de bază pot fi comparate şi cu ideile iraţionale formulate de Albert Ellis (1962 ) . Acestea sunt prezumpţii inconştiente cu care valorizăm ceea ce este corect, potrivit şi necesar în viaţă. Ele se nasc din mediul nostru cultural, sunt învăţate de timpuriu, şi ne influenţează aşteptările şi comportamentul orientat spre scop. Ajung să fie supuse la îndoială numai în psihoterapie sau în momente de disonanţă cognitivă marcată. Greşelile în sine pot fi categorizate după Mosak şi Shulman (1995 ) astfel: Atitudini distorsionate despre sine (evaluări de sine nepotrivite ) : - sunt mai puţin capabil (ă ) decât alţii; - în mine stă un spirit malefic; - nu pot suporta nici-o neplăcere; - sunt o persoană specială şi unică; - am dreptul să fac cum vreau eu; - nu sunt iubit (ă ), dorit (ă ) şi sunt fără valoare; Atitudini distorsionate despre lume şi oameni: - viaţa este complet imprevizibilă; Scopuri distorsionate: - trebuie să fiu fără defect (perfect ) ; - toţi trebuie să mă iubească; - trebuie să fiu "băiat bun"; Metode de operare distorsionate: - a învinovăţi pentru a se eleva pe sine şi/sau a păstra distanţa; - dependenţă excesivă (alţii trebuie să aibă grijă de mine ) ; - competitivitate excesivă (a câştiga este singurul lucru care contează ) ; - relaţionarea la alţii în moduri exploatatoare şi manipulative; - păstrarea distanţei faţă de alţii şi de cerinţele vieţii; - auto-control şi grijă excesive (dacă nu rişti nimic, nu pierzi nimic ) ; - singurul lucru care merită să fii este o stea (sau geniu ) . Idealuri distorsionate: - un bărbat adevărat este agresiv, fără frică, eroic şi neînfrânt 1.5 Influenţe asupra stilului de viaţă 1.5.1 Factori constituţionali Factori genetici. Dacă influenţe genetice directe au efect asupra stilului de viaţă încă nu s-a concluzionat, însă efecte genetice certe nu apar în stilurile de viaţă. Constituţie. Constituţia inf1uenţează şi în felul următor: o fată foarte frumoasă va primi reacţii diferite de la mediul său faţă de una mai puţin frumoasă. Un copil bine făcut, atletic va găsi anumite oportunităţi care sunt închise semenilor săi mai puţin atletici. Deasemenea, copilul isteţ va vedea alternative în anumite situaţii, acestea scăpându-i care celui mai lent, şi probabil primul câştigă mai multă aprobare de la adulţi. Dar în toţi aceşti factori, răspunsul situaţiei sociale la "dat¬ul" constituţional, va arăta cât de mult va influenţa trăsătura constituţională stilul de viaţă, adică felul în care e folosit în interacţiunea cu viaţa. Defectele fizice pot inf1uenţa dezvoltarea stilului de viaţă, în funcţie de răspunsul subiectiv al copilului. Ceea ce este perceput ca inferioritate funcţionează ca şi cum ar fi un defect. Când copilul se naşte cu un defect, capătă unul pe parcursul dezvoltării sau îşi imaginează că are unul, acesta devine un "dat" al vieţii individului, la care persoana trebuie să răspundă. Astfel, Shakespreare îl face pe cocoşatul Richard al III-lea să spună "Din moment ce nu pot fi iubit, voi fi neghiob" asta însemnând că, răspunsul persoanei este propria sa creaţie (Adler, 1936 ) . 1.5.2 Secvenţe ale dezvoltării Anumite abilităţi umane necesită antrenament încă de la o vârstă fragedă, altfel nu pot fi învăţate bine. Anumite abilităţi umane necesită antrenament încă de la o vârstă fragedă, altfel nu pot fi învăţate bine. Experienţele timpurii influenţează astfel stilul vieţii. Aceste experienţe timpurii sunt integrate de indivizi diferiţi în feluri diferite, doi copii răspunzând în feluri diferite la aceeaşi experienţă. Ca şi cu influenţele culturale şi familiale, sensul dat de cineva unei experienţe de viaţă poate fi idiosincretic. 1.5.3 Factori culturali Cultura poate fi văzută de şi ca limitator, şi ca deschizător al vieţii psihice. O cultură care subliniază întreprinderea şi realizarea individuală va încuraja un comportament diferit de o cultură ce subliniază conformitate la tradiţie. În plus, valorile acordate sexului, vârstei, statutului socio-¬economic, culorii pielii, locului de naştere şi aşa mai departe, vor fi influenţate de cultură şi vor influenţa totodată imaginea despre lumea a copilului în creştere, şi rolul acestuia în lume. Aşadar cultura oferă valori copilului în creştere, pentru a le folosi la evaluarea lumii, şi un cadru de referinţă pentru idealuri şi scopuri. 1.5.4 Influenţe familiale - ¬Constelaţia familiei Fiecare copil se naşte într-o anumită situaţie familială - o poziţie ordinală în familie, cine şi ce sunt ceilalţi membrii ai familiei, şi care sunt valorile şi atmosfera familiei. Pe parcursul vieţii această condiţie specifică se poate schimba, se pot naşte alţi fraţi şi surori, părinţii pot muri, boli invalidante pot surveni, şi capitalul familiei se poate schimba. Părinţii pot fi permisivi, stricţi, prea protectori, pot respinge, cere, răsfăţa sau fi inconsistenţi. Ei sunt, totuşi, modele ce prezintă linii de ghidaj copilului. Atmosfera familiei poate fi oprimantă sau liberă, armonioasă sau plină de conflict, caldă şi apropiată sau rece şi distantă, clară şi simplă sau confuză şi contradictorie. Standardele familiei pot cere performanţă ridicată şi miturile familiei pot promite o pedeapsă severă copilului care nu reuşeşte să satisfacă cerinţele. Fiecare copil răspunde la situaţie conform perceperii ei subiective. La rândul său, mediul răspunde activităţii copilului, returnând date pe care persoana le foloseşte pentru a-şi rafina în continuare regulile sale de operare. Modelul interacţiunii este ceea ce numim "constelaţia familiei" adică o grupare a membrilor ce joacă diferite roluri sociale, în relaţie unii cu alţii. Constelaţia familiei este considerată o influenţă importantă în dezvoltarea stilului de viaţă, dar, în acelaşi timp, investigarea constelaţiei de familie este o tehnică de bază folosită la diagnosticarea stilului vieţii. Elementele principale ale constelaţiei de familie includ constelaţia fraţilor şi surorilor, modelele parentale, valorile familiei şi atmosfera familiei. 1.6 Căsătoria Oamenii se căsătoresc şi fac un legământ de a petrece viaţa împreună. Baza constituirii relaţiilor, a oficializării lor, a durabilităţii lor, o constituie, chiar dacă se consideră un termen depăşit, dragostea, sau cum afirmă G. Leleu (2003, p. 33 ) "starea de îndrăgostire înalţă conştiinţele la un nivel fabulos şi constituie o îmbogăţire prodigioasă a personalităţii". Căsătoria este o sarcina foarte provocatoare şi în cartea sa, Provocarea căsătoriei, Dreirkurs (1949 ) era de părere ca problemele pe care le avem astăzi în căsătorie se leagă de egalitatea sociala. În istoria Europei relaţiile de căsătorie se leagă de o tradiţie veche conform căreia bărbatul este superior soţiei si felul în care funcţionau era acela în care bărbatul avea ultimul cuvânt cel puţin formal. Aceşti adulţi au fost crescuţi in relaţii autocratice, pe verticală si care nu se mai potrivesc cu modul de educare din ziua de astăzi. În relaţiile bărbat-femeie cei doi în plan egal trebuie sa coopereze si să-şi rezolve problemele. Cele mai dificile căsătorii provin din lipsa de antrenament în a ne purta ca egali unii cu ceilalţi si de a coopera. Poate ca acesta este motivul principal pentru care rata divorţurilor este atât de mare. Poate că încă nu avem abilităţile necesare de a rezolva problemele împreuna fără ca unul dintre noi sa fie şef. Egalitatea între sexe înseamnă libertate, libertate în a-ţi exprima opinia, atitudinea şi respectul faţă de celălalt partener. W. Stekel (1999, p. 266 ), afirma "cu cât este mai mare libertatea care domină în relaţia dintre sexe, cu atât mai mult se întâlnesc în concepţii cele două părţi"Încă un motiv de divorţ este acela ca femeile au mai multe mijloace de a trăi şi a se descurca pe cont propriu. . În opinia lui Eysench (1998 ) sporirea intimităţii non-verbale de către unul dintre cei doi duce, cu regularitate, la aceeaşi reacţie din partea celuilalt, altfel spus, oamenii care se iubesc caută să-şi mărească reciproc intimitatea, iar nu s-o reducă, pe calea compensării, la un echilibru preferat în orice alte situaţii. 1.7 Relaţiile bărbat - femeie Nevoiţi sau nu, spune C. Ciupercă (2000 ), bărbatul şi femeia au convieţuit de-a lungul istoriei, indiferent de gradul de dezvoltare al societăţii, indiferent de gradul de implicare al celor două sexe în realizarea funcţionalităţii diadei din care făceau parte. De ce au fost văzute femeile aşa des ca inferioare bărbaţilor? O posibilă explicaţie, acceptată de mulţi, este că bărbaţii sunt nativ superiori în aceste domenii, sau sunt "natural" superiori în creativitate, pornire, ambiţie, motivaţie şi restul trăsăturilor ce duc la realizări excepţionale în arte, literatură, ştiinţă şi tehnologie. Această explicaţie este probabil la fel de eronată ca şi argumentul oferit de unii, după care femeile sunt natural superioare. Punctul de vedere adlerian în această privinţă este relativ simplu: toţi oamenii, fără deosebire de sex, rasă sau alţi factori biologici, sunt în esenţă egali ca potenţial, apropos de creativitate, productivitate, inventivitate şi aşa mai departe, însă aspecte biologice pot limita femeile, ca de exemplu copiii. Cu toate acestea, motivul important şi hotărâtor al acestor diferenţe este acela că în culturile vestice (şi posibil şi cele estice ) noţiunile istorice de bază ale bărbaţilor şi femeilor suportă rolurile diferite pe care trebuie să le joace şi unii şi alţii. Acesta este un prejudiciu foarte subtil şi duce la discriminare subtilă. Alfred Adler a fost primul dintre psihologii majori care a realizat daunele făcute de dominarea masculină şi supunerea feminină. Superioritatea masculină este acceptată ca fapt în sine de mulţi bărbaţi şi multe femei. 1.7.1 Protestul masculin Adler a folosit termenul protest masculin referitor la dorinţa de a fi superior, dorinţa de perfecţionism. Istoric, aceeaşi noţiune a fost articulată în multe feluri: importanţa agresivităţii, importanţa de a fi masculin şi importanţa perfecţiunii. În toate cazurile, impulsul era depărtarea de inferioritate, o mişcare ascendentă de la slăbiciune spre superioritate. 1.7.2 Mişcarea femeilor Se poate face o comparaţie între termenul lui Freud "invidia penisului" şi termenul lui Adler "protest masculin". În psihoterapie întâlnim frecvent la clienţii firavi sau nu foarte înalţi, care se simt sexual sub nivelul dorit, sau care nu se simt bărbaţi "adevăraţi" după tradiţia eroilor de film, că sunt nefericiţi. Protestul masculin este de înţeles ca un protest social, al femeilor împotriva privilegiilor bărbăteşti şi ca o formă a sentimentului de inferioritate, avut de bărbaţi care nu sunt într-atât de "adevăraţi" cât şi-ar dori să fie. În cartea sa Ce ar trebui să însemne viaţa pentru tine (1962 p. 275 ), publicată prima oară în1931, Adler a afirmat "până nu simţim cu adevărat că bărbaţii şi femeile sunt în egalitate [...] vom avea un mare obstacol spre succesul în căsătorie". Pe scurt, bărbaţii, speriaţi de puterea potenţială a femeilor, încearcă să le ţină în umbră şi la locul lor, iar femeile, speriate de puterea bărbaţilor, încearcă să le depăşească superioritatea socială. 1.8 Copiii şi scopurile lor neadecvate (Henry T. Stein, Ph D ) Ideile originale ale lui Alfred Adler cu privire la comportamentul direcţionat spre scop au fost ulterior popularizate de către Erwin Wexberg, Rudolf Dreikurs şi Vicki Soltz. Simplificări ale ideilor lui Adler sunt acum în general incluse în cele mai multe programe şi publicaţii despre educaţia parentală adleriană. Deşi mulţi părinţi au beneficiat de pe urma citirii cărţilor referitoare la educaţia copilului, este foarte uşor să capeţi o impresie greşită a unei tehnologii "rapide şi uşoare" care poate fi aplicată sistematic. A-l ghida pe un copil care are un comportament necorespunzător pe o cale care să-l îndepărteze de pe o direcţie greşită, nu numai că cere perspicacitate, răbdare şi încurajare abilă, ci şi ca părinţii să-şi schimbe concepţiile de bază despre viaţă, atitudinile faţă de ceilalţi oameni şi sentimentele lor cu privire la ei înşişi şi copiii lor. Aceste tabele, care reflectă concepţiile mai extinse ale lui Adler au fost astfel împărţite încât să fie folosite de către consilieri şi psihoterapeuţi în contextul procesului de terapie familială adleriană. Copiii care au scopuri ce vizează cooperare, contribuţie şi dorinţa de apartenenţă, cu o ghidare corespunzătoare, descoperă comportamentul care este potrivit nevoilor celorlalţi într-o anumită situaţie. Aceşti copii vor lua iniţiative, vor îndeplini cerinţe, îşi vor duce la capăt partea lor de muncă, vor împărtăşi cu ceilalţi şi îi vor ajuta. Cooperarea, consideraţia şi generozitatea lor duc în general la sentimente de apreciere din partea adulţilor. Copiii cu un comportament necorespunzător, care sunt descurajaţi sau răsfăţaţi, se vor purta în mod egocentric până când adulţii le vor câştiga cooperarea cu dragoste şi inteligenţă. SCOPUL COPILULUI ŞI GÂNDIREA SA CHEIA PENTRU COMPORTAMENTUL COPILULUI SENTIMENTELE ŞI REACŢIILE ADULTULUI RĂSPUNSUL COPILULUI LA REACŢIA ADULTULUI STRATEGIA DE ACŢIUNE DEMOCRATICĂ A ADULTULUI ATENŢIE EXCESIVĂ "Nu vreau să fiu trecut cu vederea. Cer o atenţie specială din partea celorlalţi. Trebuie să fii tot timpul cu mine." Întreruperi, încercarea de a i se face pe plac în mod excesiv, zgomotos, fără odihnă, se dă în spectacol, face pe clovnul, ingenios, "hiperactiv", interogări frecvente, obiceiuri proaste, dificultăţi simulate în ceea ce priveşte temele, pozne minore. Te simţi enervat, deranjat şi îl priveşti pe copil ca pe o pacoste care îţi întrerupe în mod constant activităţile sau care îţi ocupă în mod nejustificat prea mult timp. La un moment dat te poţi da bătut, dar pe parcurs te enervezi şi îl cerţi pe copil. Dacă îi ceri sau îi pretinzi, de obicei copilul se opreşte - dar numai pentru o perioadă scurtă de timp, după care repetă comportamentul. Ignoră activitatea care presupune încercarea de atragere a atenţiei. Nu întări comportamentul negativ. Oferă-i copilului oportunităţi pentru o atragere pozitivă a atenţiei. Numai acţiunea ajută, nu cuvintele. Copilul trebuie să înveţe să se simtă bine din realizări şi contribuţii. SIMPATIE EXCESIVĂ ŞI DISPOZIŢIE "Trebuie să-ţi pară rău de necazul meu şi să fii la dispoziţia mea în mod special." Copilul este în mod frecvent plângăreţ şi anxios, putându-i acuza pe ceilalţi că se iau de el. Aşteptările şi cerinţele copilului în timpul bolii pot fi extrem de mari. La început îl poţi compătimi şi ai impulsul de a ajuta, dar în cele din urmă începi să te simţi împovărat şi iritat. Dacă refuzi să îl compătimeşti, să-i stai la dispoziţie sau să-l critici, lacrimile şi plansul se vor amplifica. La început, oferă-i înţelegere ("Regret că te simţi rău" ), dar pe parcurs începe să-l întrebi pe copil ce poate fi făcut pentru a-l ajuta să facă faţă necazului şi să-l prevină. PUTEREA "Nu eşti şeful meu. Te voi înfrânge şi voi face aşa cum doresc." Agresiv, rebel, insolent, refuză să muncească, minte, nu se supune, temperamental, încearcă să dea ordine, se supără, plânge când nu i se face pe plac. Te simţi supărat, învins şi frustrat. Poţi simţi că autoritatea ta a fost provocată sau ameninţată şi să încerci s-o aplici progresiv. Dacă încerci să-ţi afirmi autoritatea, comportamentul necorespunzător continuă - poate chiar să se manifeste şi mai rău. Retrage-te din lupta pentru putere. Stabileşte limite clare şi acţionează fără să te înfurii. Îţi poţi alege propriul stil de acţiune, la fel şi copilul. RĂZBUNARE "Mă răneşti şi nu-ţi pasă de mine. Şi eu te voi răni la rândul meu acolo unde ştiu că eşti vulnerabil." Violent, ursuz. Rănire verbală sau fizică a adulţilor, a animalelor sau de sine. Te simţi rănit. Îl poţi privi pe copil ca meschin, obraznic sau răutăcios şi doreşti să-l răneşti pe copil la rândul tău. Dacă îi spui vorbe usturătoare, el/ea izbucnesc într-un atac şi mai violent -caută să-şi ia revanşa. Acest ciclu poate creşte în intensitate în mod periculos dacă adultul şi copilul sunt încăpăţânaţi. Nu lua atacul în mod personal sau nu te simţi rănit. Încearcă să fii prietenos şi să empatizezi cu el. Află ce îl deranjează pe copil. Lasă-l să-şi exprime supărarea prin cuvinte. Fă-l să se simtă în siguranţă. Oferă-i o modalitate securizantă de a-şi exprima agresivitatea. Apelează la ajutorul unui profesionist. RETRAGERE SOCIALĂ "Nu pot să câştig. Vreau să fiu lăsat în pace. Nu mă deranjaţi." Nu face nimic sau face foarte puţin. Dacă încearcă ceva, renunţă cu uşurinţă. Se izolează de ceilalţi. Nu are o problemă de comportament dezbinător. Te simţi neajutorat, simţi că renunţi. "Ce poţi face cu el/ea?" Te poţi gândi la copil ca la un visător sau ca la o persoană abrutizată. Nici un răspuns. Nu te da bătut. Păstrează-ţi credinţa în copil. Încearcă să-l faci să obţină mici succese care îl/o vor încuraja. Apelează la ajutorul unui profesionist dacă nu apare nici o îmbunătăţire. EVADARE DIN REALITATE "Trebuie să mă retrag în fantezie şi departe de realitatea inacceptabilă." Insensibil, foarte depresiv, doarme în cea mai mare parte a timpului, acţiuni bizare, temeri iraţionale, se răneşte pe sine, refuză să mănânce, abuz de alcool sau droguri. Eşti speriat sau disperat. Contactul cu copilul este aproape absent. Nici un răspuns sau răspunsuri iraţionale. Apelează imediat la ajutorul unui profesionist. 1.9 Consecinţe asupra adultului ale stilurilor parentale din copilărie (Henry T. Stein, Ph D ) STILUL PARENTAL RAPORTAREA ADULTULUI LA VIAŢĂ RAPORTAREA ADULTULUI LA CEILALŢI RAPORTAREA ADULTULUI LA MUNCĂ RAPORTAREA ADULTULUI LA SEX ŞI CĂSĂTORIE Democratic Se simte legat de viaţă, simte că face parte din ea. Atitudine pozitivă. Doreşte să-şi îmbunătăţească viaţa. Doreşte să ajute, să împărtăşească cu ceilalţi, să contribuie şi să coopereze cu ei. Muncă folositoare pentru ceilalţi. Face tot ce-i stă în putinţă să ofere valoare. Poate să conducă sau să coopereze cu o echipă. Sexul ca expresie a dragostei mature, a grijii faţă de celălalt şi a dăruirii. Se simte egal cu partenerul. Prea liber Se răsfaţă pe sine, plictisit, apatic, fără odihnă, fără iniţiativă. Aşteptări pasive în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi. Aşteaptă ca ei să-i anticipeze dorinţele. Nu-i place să muncească. Nu-şi poate găsi de lucru. Fără decizii în ceea ce priveşte cariera, fără pregătire sau perseverenţă. Se ataşează de parteneri care sunt indulgenţi cu el. Poate să se folosească de atracţie sau să simuleze slăbiciune. Prea supus Foarte impulsiv, dificil de stabilit limite, extravagant, are accese de furie. Obişnuit să facă aşa cum vrea el, nu se gândeşte la drepturile celorlalţi. Impulsiv, distrat, nerăbdător, tiranic. Aşteaptă admiraţie pentru eforturi modeste. Vrea să fie aşteptat, alege un sclav drept partener. Egoist, neatent. Se simte rănit dacă nu se ocupă cineva de el. Prea constrângător Împarte viaţa în categorii de tipul "totul sau nimic." Imitaţie: face pe şeful. Conformare: se supune. Internalizare: compulsiv. Rebeliune: refuzul de a se supune. Rezistenţă: amână totul. Poate fi rezistent la programe şi la aşteptari sau poate să-i împingă pe alţii şi pe sine fără milă. Sexul şi căsătoria pot fi văzute ca îndatoriri şi pot fi îndeplinite cu ură, fără satisfacţie. Perfecţionist Viaţa este o muncă lungă, plicticoasă, fără culoare sau strălucire. Nu există nici un fel de plăcere cu privire la efortul depus sau la rezultatul obţinut. Are o stare frecventă de depresie. Incapabil de a acceptă laude. Se simte superior celor care au standarde mai joase. Poate fi critic şi imposibil de mulţumit. Se epuizează singur. Trebuie să se întreacă pe sine tot timpul. Este foarte preocupat de detalii. Nu este niciodată satisfăcut cu munca sa şi a altora. De obicei nu este afectuos şi nici expresiv. Relaţia cu partenerul poate consuma foarte mult timp. Poate fi în căutarea partenerului "perfect". Face reguli cu privire la performanţă. Excesiv de responsabil Foarte responsabil. Îi este foarte greu să se relaxeze, devenind anxios. Nu există nici un fel de relaxare mentală. Preia asupra sa multe obligaţii, adesea privându-i pe ceilalţi de partea lor de responsabilitate sau oportunitate. Se simte întotdeauna foarte presat şi condus. Se teme că totul "se va duce naibii" dacă îi dezamageşte pe ceilalţi. Se blazează dacă nu munceşte. Nu ajunge niciodată să aibă parte de momente de relaxare. Incapacitate de a se relaxa şi de a petrece timp cu partenerul şi copiii. STILUL PARENTAL RAPORTAREA ADULTULUI LA VIATA RAPORTAREA ADULTULUI LA CEILALTI RAPORTAREA ADULTULUI LA MUNCA RAPORTAREA ADULTULUI LA SEX SI CASATORIE Neglijare Tinde sa fie impulsiv, umplandu-si viata cu compensarea unui sentiment de vid interior. Singur. Nu are contacte apropiate si semnificative. Relatii superficiale si exploatative. Se ascunde in spatele distantei pe care o ia fata de ceilalti. Poate sa urmareasca sa obtina in mod compulsiv bogatia, succesul sau faima pentru a-si alina sentimentul de vid interior. Jucatul pe scena ii poate oferi identitati imaginare. Poate tanji dupa dorinta ca partenerul sa joace rolul unui parinte, oferindu-i atentie nelimitata, acceptare si afectiune. Poate fi promiscuu, obtinand ce poate de la cat mai multi. Respingere Acru, ostil, suspicios si distant. Poate suferi de temeri foarte mari sau de anxietate. Se simte ca si cum nu valoreaza nimic. Poate recurge la abuz de substanta pentru a-si usura durerea. Se poate vedea pe sine ca pe un proscris, inacceptabil pentru sine si altii. Foarte sensibil la esec. Suspicios, se poarta cu ceilalti cu ostilitate si agresivitate. Prefera sa munceasca singur. Se poate simti mai bine cu animalele. Este insetat de dragoste, dar se asteapta la respingere si o provoaca. Are tendinta de a-i rani si a-i respinge pe ceilalti. Este adesea atras de parteneri neprietenosi. Care pedepseşte Simte cu putere nedreptatea si tanjeste dupa revansa. Priveste lumea cu invidie si gelozie. Nutreste o ura interioara puternica. Se poate simti "rau" si poate cauta pedeapsa. Poate sa-i pedepseasca pe cei care sunt mai mici si mai slabi. Poate continua duca la indeplinire ceea ce parintii i-au interzis. Poate fi excesiv de critic si indreptatit de sine. Poate fi atras de activitati aspre, rigide: politie, armata, box, fotbal. Poate deveni un om de afacere fara mila care "zdrobeste competitia." Se poate pedepsi pe sine muncind excesiv de mult. Poate abuza in mod fizic de partener. Se poate angaja in cheltuieli foarte mari, abuz de bautura, poate fi vitezoman, bataus si infidel pentru a-si pedepsi partenerul. Este de obicei bolnav de gelozie. Hipocondriac Se doftoriceste in mod constant, nu se simte bine si nu poate participa la diferite activitati. Este preocupat de durere si boala. Viata sociala este redusa la acei oameni care il compatimesc, care il ajuta si care sunt indulgenti. Ii face placere ca ceilalti sa-l suna sau sa-l viziteze si sa-i asculte supararile. Absenteaza in mod frecvent de la serviciu. Face foarte putin pentru a-si pastra serviciul. Munca este vazuta ca pe o povara care trebuie indurata, dificultatile sunt exagerate. Adesea previne casatoria. Partenerul este vazut ca un doctor intelegator sau ca o sora. Sexul este adesea dureros si scurtat. Incapabil de a face menajul, de a gati si de a face cumparaturi. Stimulativ din punct de vedere sexual Tendinţa de a sexualiza multe aspecte ale vieţii sau de a o respinge cu totul. Preocupat de atracţia sexuală şi de experienţă. Poate devaloriza prietenia şi sentimentele non-sexuale în favoarea celor referitoare la sex. Atracţia sexuală poate fi folosită pentru profit sau influenţă. Preocupare pentru partea fizică a sexului. Intimitatea emoţionala şi dragostea sunt evitate. Partenerul este folosit pentru declanşarea fanteziei. Poate să-l urască pe partener. 2. EVALUARE ŞI INTERVENŢIE PSIHOTERAPEUTICĂ 2.1 Consideraţii despre terapia de cuplu şi familie Psihoterapia de familie a luat naştere pe la sfârşitul anilor 50. Pionierii terapiei de familie au fost Gregory Bateson şi Nathan Ackerman, primul fiind un om a ideilor celalalt un om al pasiunilor, ambii completându-se reciproc. Bateson priveşte familia ca pe un sistem purtător de idei iar Ackerman ca pe pe o colectivitate de indivizi care luptă împreună să echilibreze sentimentele, gândurile iraţionale şi dorinţele. În opinia lui Minuchin (2005 ), pionierii terapiei de familie s-au unit pentru a îmbrăţişa sistemele cognitive şi în a respinge psihanaliza. Putem spune ca se configurează o abordare a persoanei în contextul relaţionării cu ceilalţi. În materie de poziţionare a terapeutului faţă de familie, actualmente lucrurile s-au mai schimbat. Daca în trecut psihoterapeutul reprezenta o autoritate, iar această poziţionare putea conduce la dominarea şi slăbirea familiei, actualmente din poziţia de dirijori, avocaţi puternici ai schimbării, cum îi numeşte Minuchin, foarte multe şcoli încearcă să protejeze familia de intruziunea terapeutului. Neavând dreptul de a constrânge diversitatea, considerăm ca prezenţa terapeutului în cadrul terapiei de cuplu şi familie poate fi variată sub raport conceptual şi metodologic proprii fiecărei orientări terapeutice (şcoli de terapie in care a fost format terapeutul ) însă chiar dacă metodele şi tehnicile pot fi mai eclectice este bine ca acestea să fie subsumate principiilor de bază a orientării respective, astfel, putem risca mai puţin sau deloc implicarea intr-un proces terapeutic incoerent şi ineficient. Terapia de cuplu şi familie nu este un doar un set de tehnici şi metode care pot fi aplicate şi care pot armoniza viaţa de cuplu şi familie. Terapia presupune cunoaşterea profundă a omului în general şi a clientului în special. Este adevărat că majoritatea competenţele de terapeut le putem obţine printr-o pregătire în cadrul unei şcoli de psihoterapie, însa fără o bază solidă a cunoaşterii umane dintr-o perspectivă psihologica, antropologică şi socială unde bineînţeles este obligatoriu integrată şi cultura, riscăm, cum spunea Dan Dalton, să fim cu picioarele bine înfipte în aer. El se referea la cunoaşterea şi punerea în practică a metodelor şi tehnicilor de terapie fără a fi susţinute, secondate sau completate de o cunoaştere teoretică solidă. Cultura în care ne aflăm, şi ne referim aici în special la cultura occidentală, proliferează unicitatea individului şi fericirea personală. Este foarte important să ne dezvoltăm individualitatea şi sa devenim autonomi. Astfel putem sa participăm atât la viaţa socială cât şi la cea de cuplu şi familie prin alegeri libere conforme cu modul nostru de a simţi şi gândi. Însă după cum bine este cunoscut, a fi independent, a fi o individualitate nu înseamnă a fi tu fără ceilalţi. În relaţia de cuplu a încerca sa-ţi determini autonomia, sa devii o individualitate nu înseamnă a rupe relaţia cu familia de origine sau, în contextul social, a te izola de ceilalţi. O individualizare, un eu autonom, se construieşte numai în relaţie cu ceilalţi, printr-o participare la binele celorlalţi. Acest sentiment de comuniune socială cum îl numeşte Adler, reprezintă cheia relaţiilor noastre sociale şi familiale. În afara unei relaţionări bazată pe acest sentiment de interes social sau cum mai este el cunoscut, comportament pro-social, modul nostru autonom, decizional şi atitudinal în relaţia de cuplu şi familie suportă condiţionări, iar alegerile conform nevoilor noastre pot fi distorsionate. Multe dintre problemele mentale sunt explicate atât prin modelul gândirii liniare cât şi prin modelul circular. Paradigma medicală şi psihanalitică încearcă să trateze problemele emoţionale ca pe un simptom ce îşi are cauzalitatea în istoria pacientului. Încadrând simptomul în sindrom se caută soluţii biologice pentru probleme psihologice. Sunt situaţii când acest mod de abordare funcţionează însa este obligatoriu să ne uităm şi la cei din proximitatea pacientului şi să observăm care sunt şi contribuţiile acestora în declanşarea şi întreţinerea acestor stări emoţionale problematice. Relaţiile de cuplu şi familie funcţionază în baza reciprocităţii membrilor săi. Atâta timp cât un partener de cuplu, sau un tată, priveşte partenerul celălalt, respectiv pe fiu, ca fiind sursa generatoare de probleme (gândirea circulară ) şi nu conştientizează că această problemă este o coparticipare şi că soluţia se află în mâinile celor doi (gândirea circulară ), procesul de rezolvare va fi foarte dificil. Sunt foarte multe persoane care rămân blocate în incapacitatea de a-şi vedea propria participare în problemele care îi afectează şi totodată le complica viaţa. Aici terapeutul de cuplu şi familie are rolul de a le arăta că atât sursa dificultăţilor lor cât şi a posibilităţii de soluţionare a problemelor pot fi găsite prin intermediul interacţiunii lor. În interacţiune de foarte multe ori un partener provoacă în celălalt exact comportamentul pe care el îl repugnă, ajungându-se la un moment dat sa intri într-un "război" cu propria-ţi atitudine. După cum am putut observa, când aducem în discuţie cuplul şi în special familia, vorbim de fapt de o dinamică de grup, un grup mic, evident. Grupul este mai mult decât suma părţilor sale (Lewin, 1951 ) şi nu de puţine ori constatăm faptul că un cuplu este altceva decât prezenţa celor doi parteneri. Probabil noţiunea de cuplu se menţine dincolo de participarea celor doi parteneri, reprezentând un al treilea element, care îi conţine pe cei doi dar se conţine şi pe sine. Putem spune că fiecare partener aduce în relaţia lor un cuplu deja gândit, reprezentat. Este un anumit model şi nu unul general, este modelul la care a asistat cel mai mult, a contribuit şi s-a implicat, de cele mai multe ori fără sa-şi dea seama. Acest "cuplu primar", este, nimic altceva, decât relaţia de cuplu a propriilor părinţi, relaţie ce v-a reprezenta mai târziu, pentru fiecare individ, modelul căutat sau respins în fiecare cuplu nou constituit. Această reprezentare este influenţată şi de modelul general "propus" de actualitate prin mass-media. Elemente inferenţiale pot exista din mai multe surse, în funcţie şi contextul situaţional dar şi de experienţele anterioare pe care le-a avut partenerii în relaţiile lor. Un partener de cuplu sau un membru din familie poate recepta conţinutul afectiv al unui mesaj şi în funcţie de vulnerabilitatea lui pe acea dimensiune. De exemplu daca un partener de cuplu are o sensibilitate la mesajele cu un conţinut agresiv, pentru că în relaţia de cuplu a părinţilor a asistat la efectele agresivităţii verbale, va fi foarte atent şi mult mai sensibil la mesajele ce conţin o doză de agresivitate. Vulnerabilitatea pe o astfel de dimensiune poate distorsiona mesajul prin amplificarea acestuia atât din punct de vedere cantitativ dar şi calitativ (a face din ţânţar armăsar ) . Relaţia părinţi-copii a reprezentat de foarte multe ori, în abordările terapeutice, un subiect destul de controversat. Putem aduce aici în discuţie momentul în care familia şi în special mama erau considerate vinovate de problemele de dezvoltare şi comportament pe care le aveau copiii. Astfel că Frieda Fromm-Reichmann a făcut una dintre cele mai grave şi acuzatoare afirmaţii la adresa mamelor, considerându-le schizofrene. Ele erau considerate responsabile pentru dezvoltarea patologică a copilului, mai ales atunci când aceste femei autoritare, agresive, respingătoare şi nesigure erau căsătorite cu bărbaţi nepotriviţi, pasivi şi indiferenţi. Aici poate ar fi bine de considerat faptul ca există şi posibilitatea unei electivităţi a femeilor cu o anumită patologie spre bărbaţi similari sau, problemele acestora să fie declanşate sau accentuate tocmai datorită unei casatorii cu un bărbat problematic. Tot în acest cadru, un alt aspect sesizat de Levy era protecţia maternă excesivă. Comportamentul excesiv de protector era justificat prin faptul ca ele însele au fost private de dragoste maternă iar unele au devenit dominatoare altele prea indulgente. Comportamentul copiilor ce aveau o mamă autoritară deveneau submisivi acasă dar cu dificultăţi în a-şi face prieteni, iar copiii ai căror mame erau indulgente aveau un comportament agresiv acasă dar la şcoală se comportau suficient de adecvat. Comportamentul antisocial al delincvenţilor şi psihopaţilor se datora, afirma Adelaida Johs (1954 ) unor probleme ce ţin de superego-urile lor (superego lacunae ) transmise de proprii părinţi. Tendinţa de a învinovăţii părinţii pentru comportamentele copiilor a persistat mult în modul cum erau privite relaţiile familiale. Importanţa familiei era recunoscută însa intervenţia terapeutică se făcea individual. În situaţia în care, în familie, erau constatate anumite probleme la copil, intervenţia se adresa în special copilului iar mama era privită ca având un rol secund. În loc să primeze familia în cadrul intervenţiei, prima copilul. Familia era văzută ca o extindere a copilului, în loc să fie invers (M. Nichols şi R. Schwartz, 2004 ) . Nu după mult timp, orientarea intervenţiei psihoterapeutice, a trecut de individ la sistemul familial, fără a mai considera că patologia aparţine numai individului şi că ea poate fi rezultatul interacţiunilor din cadrul familiei. Începe, deci, să ia naştere tranziţia de la abordarea individuală la una familială şi asta odată cu activitatea lui John Bowlby la clinica din Tavistock. El observă că participarea parinţilor alături de copii în cadrul terapiei este destul de benefică datorită faptului ca fiecare dintre ei puteau să dezvolte o anumită înţelegere unul faţă de celălalt. Astfel se putea observa şi modul cum comunică fiecare membru în familie, cine pe cine întrerupea, cine era liderul, cum înţelegea fiecare problema celuilalt, cu alte cuvinte care erau tranzacţiile ce se realizau în familie atât sub raport emoţional dar şi comportamental. Chiar dacă a observat importanţa prezenţei tuturor membrilor de familie în cadrul interviului, Bowlby a rămas fidel terapiei psihanalitice individuale. Se pare că el a intervievat doar o familie ca ajutor în tratamentul unui copil cu probleme. Ceea ce pentru Bowlby a reprezentat un experiment, pentru Nathan Ackerman a devenit abordarea lui prioritară, considerând terapia de familie ca formă fundamentală de tratament pentru o intervenţie adecvată orientării copilului. El a sugerat valoarea întrevederilor cu familia ca entitate, atunci când avem de-a face cu tulburări la nivelul unui membru al acesteia (Ackerman, 1938 ), recomandând studierea familiei ca pe un mijloc de înţelegere a copilului ci nu invers. Scrie prima carte dedicată în întregime diagnosticului şi tratamentului familiilor numită "Psihodinamica vieţii de familie" publicată în 1958. 2.2 Inventarul Stilului de Viaţă (ISV ) 2.2.1 Prezentare şi etape ale ISV Inventarul Stilului de Viaţă (ISV ) Life Style Inventory, a fost elaborat Harold Mosak, şi Bernard Schulman de la Şcoala adleriană de la Chicago. Prezentăm mai jos demersul general de evaluare şi interpretare (după Daniei Eckstein şi Leroy Baruth -1996 ) : • Descrierea copiilor din familie: Competiţia dintre copiii familiei e influenţată de 2 factori importanţi: - diferenţa de vârstă (cu cât e mai mică, cu atât competiţia e mai mare ) ; şi - sexul copiilor (competiţia e mai mare la copiii de acelaşi sex ) . Copiii se pot grupa după apropierea ca vârstă şi după acelaşi sex. Nu o fac neapărat după legătura de sânge. De la o diferenţă de vârsta de 6-7 ani copiii respectivi nu au copilărit, probabil, împreună. Ei pot fi consideraţi în sub-grupuri diferite. • Ordinea naşterii-poziţia ordinală si ordinea naşterii psihologică: Din momentul naşterii, copilul acţionează într-un fel prin care speră să obţină importanţă sau superioritate în familie. Acţiunile care nu sunt productive în realizarea acestor scopuri vor fi eliminate şi înlocuite cu noi comportamente, care vizează aceleaşi scopuri. Unul dintre factorii cei mai importanţi din dezvoltarea stilului de viaţă este felul în care îşi percepe copilul jocul în familie şi locul printre ceilalţi copii ai familiei. • Influenţa părinţilor: Stilurile parentale care acceptă, îngrijesc, sunt disponibile şi calde corelează semnificativ cu sănătatea mentală ulterioară a copiilor. Dar nu înseamnă că părinţii cauzează fericirea sau nefericirea copiilor. În final răspunsul personal al copilului, decizia sa, îi aduce fericirea sau nefericirea. Una dintre corelaţiile cele mai mari cu fericirea conjugală a adultului o are felul cum percepe micul copil fericirea conjugală a părinţilor săi. • Valorile familiei: Valorile familiei sunt stabilite în general de ambii părinţi. Ele reflectă ceea ce este preferat, stimat şi demn de a fi urmărit (realizat ), sunt motivatori primari. Valorile esenţiale ale familiei pot să apară în motto-ul familiei. Acesta este o vorba sau un proverb folosit des de familie: "copiii trebuie văzuţi, nu auziţi"; "niciodată să nu trădezi un membru al familiei"; "femeia are grijă de casa, bărbatul aduce banii". Valorile familiei sunt imperative. Copiii din familie iau o atitudine faţă de ele, pro sau contra, dar nu le ignoră. Ele sunt şi ceea ce fac adulţii, nu numai ceea ce spun. • Sarcinile vieţii: Ele arată cum funcţionează acum clientul. O auto-evaluare (scală 1-10 ) poate identifica zone puternice şi zone care merită îmbunătăţite. Să ne uităm la amplitudinea scorurilor - diferenţa dintre cel mai mare şi cel mai mic oferă o măsură a stresului. Zonele puternice pot folosi, prin calităţile lor, la redresarea punctelor slabe; cum să fie generalizate puterile la sarcina cu scor scăzut? Interpretarea va arăta ce aport are trecutul clientului, experienţele sale formatoare, la prezentul vieţii sale (cum abordează acum sarcinile vieţii ) . • Amintirile timpurii (AT ), visele: La căutarea elementelor comune ale AT şi viselor, sfatul lui Adler (1936 ) este important: "Trebuie sa ne avertizăm că nu putem explica un vis fără a-i şti relaţia cu părţile personalităţii. Şi nici nu putem fixa reguli rigide pentru interpretarea viselor. Regula de aur a psihologiei individuale este: Totul poate fi altfel. Trebuie să modificăm fiecare interpretare pentru a se potrivi individului în cauză; şi fiecare individ este diferit. Dacă nu suntem atenţi, vom căuta doar tipuri şi simboluri universale, şi aceasta nu e de ajuns. Singura interpretare validă a unui vis este aceea care poate fi integrată cu purtarea generală a individului, cu amintirile lui timpurii, problemele lui, etc. în fiecare caz conţinutul visului ar trebui parcurs împreună cu pacientul şi licitate de la el cât mai multe asociaţii. Aşadar nu putem interpreta visul fără a cunoaşte visătorul". • Factori care pot influenta stilul de viată: Sexul copiilor, vârsta, relaţiile dintre ei, relaţiile lor cu adulţii, eventuale dizabilităţi fizice ale copiilor şi/sau ale părinţilor, fluctuaţii financiare, apariţia/dispariţia unor persoane din familie, boala/decesul unor copii sau adulţi ai familiei, ş.a.m.d. • Sintetizarea datelor într-un sumar coerent, terapeutic: Sumarul stilului de viaţă e bina să se facă cu compasiune şi reverenţă, cu un real respect pentru persoana care v-a împărtăşit lumea sa interioară şi în pofida ideilor sale eronate din unele situaţii, informaţiile dezvăluite sunt felurile creative ale individului de a se adapta în copilărie. "O evaluare a stilului de viaţă nu este o colecţie sistematică a unei grămezi de plăcuţe colorate; este reconstruirea imaginativă a unui tipar, care permite fiecărei plăcuţe cu informaţie să fie potrivită în contextul întregului. Acest context, în continuare, este un tipar ai mişcării conforme cu ceea ce Adler recunoştea ca fiind marea linie a acţiunii întregii vieţi omeneşti [...], de dedesubt spre deasupra, de la minus la plus, de la înfrângere la victorie" (Powers şi Griffith, 1987 ) . "Datele adunate ar trebui să ne conducă spre o înţelegere a rolului ales de copil, ca răspuns la mediul în care a copilărit. Sistemul nostru descoperă răspunsuri. Cum au fost dezvoltate, întărite şi cum s-au potrivit în ecologia familiei" (Mosak şi Shulman, 1995 ) . Mai întâi ascultăm limbajul clientului - termenii descriptivi (adjectivele şi adverbele folosite ) şi comparaţiile. Aflăm cum construieşte clientul viaţa şi oamenii. Apoi căutăm potriviri - purtarea din copilărie şi modelul părinţilor, relaţii complementare, grupări de abilităţi, teritorii, ş.a.m.d. pentru a descoperi întregul, Gestalt-ul. Transpunem toate acestea în termeni ai mişcării - descrierea finală este una a comportării planificate adaptative într-o situaţie psihologică specifică (întâmpinarea sarcinilor vieţii ) . În final, interpretarea datelor conform teoriei, ne oferă un set al psihodinamicii care explică etiologia şi prezice purtarea curentă şi viitoare. Interpretarea AT ar trebui sa completeze interpretarea constelaţiei familiei (CF ) . Ştiind CF se pot prezice AT. Dar AT nu pot dezvălui psihogeneza la fel de bine ca şi CF. 2. 3 Interpretarea psihoterapeutica • Reperele pentru interpretare - în cadrul stilului de viaţă - în termenii mişcării, în loc de descriere - în termenii scopului, în loc de ai cauzelor - în termeni holistici, nu atomişti - în termenii mişcării şi scopului sentimentelor, în loc de termenii emoţiilor, ca obiect fundamental de schimbat • Discuţie despre interpretarea terapeutică. Cele 4 părţi ale psihoterapiei adleriene (R. Dreikurs, 1967 ) : 1. Relaţia terapeutică. 2. Investigarea psihologica. 3. Interpretarea psihologica. 4. Reorientarea şi reeducarea. • Interpretarea stilului de viaţă a clientului (de ex. sumarul ISV ), făcuta de terapeut. "Interpretare: 1 ) A expune atribuind o semnificaţie personala; a comenta. 2 ) A explica clarificând locurile obscure; a prevedea cu comentariile necesare". • Terapia cu un singur client, propus de şcoala de la Chicago: (clientul este individul prezent, chiar dacă vine pentru probleme de cuplu, familie, etc. ) Sesiunea 1: Relaţie şi aflarea situaţiei clientului ("subiectivă" şi "obiectivă" ) . Sesiunea 2: Colectarea datelor despre copilăria clientului (constelaţia familiei ) . Sesiunea 3: Colectarea datelor despre copilăria clientului (AT ) . Sesiunea 4: Sumarul ("tentativ" ) făcut de terapeut şi citit clientului. Sesiunea 5: Continuarea terapiei, cu datele despre stilul de viaţă a clientului. în ce situaţii se încurcă acesta (cu "ideile care interferează cu creşterea" ) şi în ce situaţii se ajută (cu "punctele forte" ) . • Terapia de cuplu: (clientul este cuplul ) Sesiunea 1: Relaţie şi aflarea situaţiei cuplului ("subiectivă" şi "obiectivă" ) . Sesiunea 2-3: Colectarea datelor despre copilăria partenerilor (evaluarea stilului lor de viaţă ) . Se poate face cu ambii parteneri simultan, fiecare cu un alt terapeut. Sesiunea 4: Colectarea datelor despre copilăria cuplului. (evaluarea este bine sa se faca separat ) Sesiunea 5: Continuarea terapiei, întru binele fiecărui partener. • Terapia de familie. Sesiunea 1: Relaţie şi aflarea situaţiei familiei: - discuţie cu părinţii (copiii sunt observaţi şi supervizaţi în camera de joacă ) ; - stabilirea constelaţiei de familie; - ipoteze (f. tentative ) despre funcţionarea copiilor - întăreşte relaţia; - descrierea problemelor din perspectiva părinţilor - problemele sunt interpersonale; - aportul părinţilor la ele; ipoteze despre scopul copiilor (cele 4 scopuri problematice ) ; - părinţii descriu o zi tipică (confirmarea/respingerea ipotezelor ) părinţii să îşi descrie răspunsurile din acele situaţii, pe parcurs; ipoteze pentru diagnostic (de obicei sunt scopurile problematice ) ; - raport din camera de joacă (părinţii au ieşit din camera de consiliere ) despre relaţionarea copiilor cu adulţii şi copiii de acolo; - discuţii cu copiii: observarea copiilor de cum intră; discutarea îngrijorărilor părinţilor (nu e anchetă, e depistarea scopurilor ) ; înţelegerea percepţiei fiecărui individ din familie; licitarea scopului (sugestivă, nu acuzatoare ) ; consilierul împărtăşeşte copiilor părerea lui/ei despre dinamica familiei; consilierul le spune copiilor recomandările ce vor fi făcute părinţilor; - educarea părinţilor şi recomandări (copiii se întorc la camera de joacă ) : consilierul le spune concluziile sale despre dinamica familiei; se fac recomandări (eventual şi cu aportul audienţei ) ; se dau 1-2 sarcini de făcut până data viitoare (nu mai multe ) - terminarea întrevederii 2.4 Compararea a două stiluri de viaţa pentru cupluri Colectarea şi evaluarea datelor despre copilăria celor doi parteneri, respectiv cele două sumare ale stilului lor de viaţă, se pot folosi la psihoterapia de cuplu. Compararea celor două sumare (ISV sau alte variante de evaluare ) poate arăta zonele similare şi zonele diferite ale partenerilor, ale stilurilor lor de viaţă. Convingeri fundamentale similare sunt, în general, un indiciu bun pentru viaţa cuplului. Partenerii îşi pot descoperi afinităţi şi diferenţe (complementarităţi ) neconştientizate până acum. Dacă diferenţele din stilurile de viaţă îi deranjează, se pot căuta soluţii concrete, de comun acord. În cartea sa Ce ar trebui să însemne viaţa pentru tine (1962 ), publicată prima oară în1931, Adler a afirmat "până nu simţim cu adevărat că bărbaţii şi femeile sunt în egalitate [...] vom avea un mare obstacol spre succesul în căsătorie". Sentimentul de comuniune socială deficitar iese la iveală mai repede în această sarcină, deoarece intimitatea dragostei şi sexualităţii testează la maximum capacitatea de cooperare şi distruge distanţa pusă în relaţiile de muncă şi cele sociale.
recomanda

Recomanda acest cabinet

Sunteti pacient?

Dati o nota si scrieti cateva cuvinte despre experienta dvs pozitiva legata de acest cabinet, tratament efectuat, etc.

Recomandarea dvs:

Toate campurile sunt obligatorii.

Penalizam cabinetele cu autorecomandari!

Trimite(Share) pe Facebook
Mergi sus
Trimite linkul pe Whatsapp
Accept cookies Informare Cookies Folosim cookies pentru a îmbunătăţi experienţa navigării, a obține date privind traficul și performanța site-ului și a livra publicitate mai eficient.
Găsiți informații detaliate în Politica cookies și puteți gestiona consimțământul dvs din Setări cookies.