Acesta este momentul. Cand stam si judecam ce sa facem si mai ales cum sa facem. Cu cine sa vorbim, cine este in masura sa ne arate calea, sa ne ia de mana, sa taca sau sa vorbeasca si sa ne duca spre lumina. Multi din cei care trec pragul cabinetului psihoterapeutului gandesc in felul acesta. Ca si cum acel om detine cheia cunosterii absolute. El, omnistientul!
Exista o intreaga literatura imunda care trateaza pana la epuizare tema desprinderii din inertie si acceptarea necesitatii apelarii la psihoterapie. Pe aceasta idee carti intregi au fost deja scrise, blogurile sunt invadate de articole, multitudine de conferinte si seminarii, grupuri atent alese o disemineaza mai mult sau mai putin subtil, cateodata subliminal. O publicitate de o veridicitate uluitoare.
Si atunci cel necajit, omul fara tihna-n suflet si in viata, invadat de nevoi o incearca si pe asta. Poate stie “ala” sau “aia” ce se intampla cu el. Poate a mai intalnit cazuri oarecum similare. Sau poate ii da solutia repede repede. Doamne ce bine ar fi! Sa nu-l tarasca, sa faca poteca batuta acasa-cabinet, servici-cabinet, de oriunde-cabinet. Destul de repede, ca si cum ar bea o cafea de cea mai buna calitate. Deoarece avem si alte treburi de rezolvat: viata noastra, familia noastra, cercul nostru de prieteni, obligatiile noastre. Nu sa stea acolo si sa fie analizat pana in strafunduri de un individ care nu stie nimic despre viata lui.
Sau poate doreste sa fie primul. Sa fie cel mai competitiv, cel mai bun in domeniul lui. Gata cu modestia, cu aplecatul capului. Fruntea sus, pieptul inainte, esti cel mai bun si mai bun dintre cei buni. Te duci sa te slefuiesti, sa stralucesti ca diamantul. Care este cel mai bun, mai profesionist, cu cele mai bune rezultate, care este cel mai cel psihoterapeut!? Acolo ma duc. Nu conteaza banii, nu conteaza timpul. Voi deveni quasarul cel mai stralucitor al universului intunecat si rece populat cu palidele stelute al profesiei mele.
Iata doua exemple de limita intalnite in cabinet. Nevroticul anxios-depresiv si paranoia in progres. Cine i-a facut asa!? Caracterul, temperamentul, mediul, anturajul, parintii!? Cei care zi de zi i-au susurat “esti prost, nu stii sa faci nimic cu viata ta … ti-am dat tot si ti-ai batut joc de tot … uite unde ai ajuns, in ce hal!” sau cei care au rostit “sa nu ne faci de ras … esti din familie buna … taica-tu, bunica-tu au fost oameni mari, trebuie sa le continui traditia … esti din neam ales”!?. Presiune si iar presiune.
Unii cedeaza. Se duc direct la psihiatru. Care este medic. Care le va prescrie medicatie. Tratament care este de lunga durata, chiar de foarte lunga durata, uneori intreaga viata.
Ar merita incercat degustarea acestei cafele numita psihoterapie. Cateodata poate fi dezgustator de amara, chiar acra. Alta data lunga si fara gust, o gargara salcie. Cateodata o nimerim exact asa cum ne place. Inchidem ochii de placere, transportati instantaneu cu gandul in trecutul savuros al reamintirii idilice. Sau se mai intampla sa descoperim un nou gust. Nemaintalnit. Unic. Despre care nu s-a auzit, scris, soptit. Ceva nou, nou de tot!
Depinde de cine o prepara, cat de priceput si atent este. Cu totii stim ca sunt doar cateva ingrediente, insa proportia, timpul fierberii, sortul cafelei, adaugarea sau eliminarea zaharului alb sau brun doar el o hotaraste. Insa nu singur, ci impreuna cu cel care apeleaza la el. Sedinta dupa sedinta, saptamana dupa saptamana. Pana cand gustul devine bun. Ca si viata.