Psihologul și munca lui...

Sau....despre cum să lucrezi cu suferința și să rămai eficient.

Preocuparea s-a nascut cu mai mult timp în urmă cand am descoperit că iubind profesia mea aveam tendința să depășesc niște granițe care mă proiectau într-o zonă de unde nu mai aveam eficiență.

Povestea mea

În copilăria mică, în perioada fanteziei, mă visam apărătorul copiilor, "puneam la cale" miracolul prin care copiii nu vor mai suferi. Când am mai crescut puțin, la joacă, la scoală, atunci când doi se certau mă chemau să ascult și să "spun cum e mai bine". Diriginta mea, profesorii, îmi spuneau că ar trebui să predau. Dar și mai târziu, în povestea vieții mele, experiența m-a învățat trei lucruri foarte valoroase:

Să nu mă straduiesc sa fac dreptate, să mă straduiesc să iubesc, pentru că așa îmi merge bine mie, celorlalți, iar iubind nu greșesc niciodată

Să nu mă străduiesc să mă fac înțeleasă, ci să înțeleg

Cum viața unui marinarului depinde de a ști că aisbergul are o bună parte sub apă, tot așa și viața mea depinde foarte mult de ceea ce nu se vede

Cum credeți că-mi influențează aceste elemente vechi și noi felul în care îmi exersez profesia?! Lucrez cu părinți, copii, adolescenți, parteneri de viață, persoane singure, grupuri, cu familia extinsă. Dar elementele de început ale poveștii mele de viață au facut sa iubesc să le fie bine copiilor, sa lucrez psihoeducație. Dacă nu-i dreptate - iubesc, nu caut să fiu înțeleasă, ci să înțeleg, ... și așa mai departe. Au contribuit toate acestea serios la cine sunt și fac eu astăzi?! Cu siguranță!

Povestea "noastră"

Și ca să trec de la mine la dumneavoastră....cum vă influențează povestea de viață felul în care lucrați, în care vă faceți treaba, cât de important este? Sunteți în locul profesional actual pentru că v-a atins propria poveste?

Dacă sunteți psiholog, psihoterapeut, dacă zilnic vedeți și auziți suferință, ar trebui să va gândiți serios ce răspundeți la următoarele câteva întrebări:

Ce opinie aveți despre suferință?

Ați avut cumva un loc de frunte în ceea ce privește suferința?

V-a echipat, v-a dat o anume mireasmă pe care alții nu o au?

În ce măsură propria suferință v-a adus în lucrul cu ea?

Are logică suferința?

Dacă un fumător dezvoltă un cancer pulmonar - este o cauzalitate liniară. Dar cauzalitatea circulară o luăm în calcul ?

Este sănatatea garantată?

Este suferința rezonabilă?

Cât îi trebuie obsesiei pentru boală sa intre în remisie?

Ce facem când răul vine de unde nu ne așteptam?

Ce facem în fața suferinței acute și ce facem în fața suferinței cronice?

În familia de origine cum se trata suferința, care era atitudinea fată de omul bolnav?

Dacă privim bine suferința, ea nu este rezonabilă, de multe ori nu are logică, sănătatea nu este garantată - de aceea să n-o venerăm.

Ca persoane care lucrăm cu suferința și o mai și experimentăm în viața noastră sau a familiilor noastre, trebuie să ne însușim câteva principii: nu ne supărăm pe noi nu ne supărăm pe alții nu ne supărăm pe Dumnezeu permitem sa fie pusă în cuvinte învățăm să așteptăm - altfel putem greși credem că putem duce ceea ce ni se întâmplă

Plătim tribut culturii care ne învață că un om este valoros daca este puternic, sănătos, util social, când de fapt eu și dumneavoastră cand suferim: suntem degradați vorbim diferit sau nu mai vorbim împărțim viața în două: înainte și după boală relațiile au de suferit ne ridicăm probleme cu privire la libertatea de alegere avem mai multe perspective asupra vieții, care mai de care mai dureroase.

Să ne gândim serios, pentru că așa cum privim aceste lucruri, așa profesăm. Ce să luăm în calcul?

- Hrana vizuală și auditivă pentru specialistul din zona socio-umană

Un aspect extrem de important s-a dovedit a fi hrana pe care noi ca profesioniști o dăm ochilor noștri și urechilor noastre.

Ce privim, ce consumăm ca și informație, influențează felul în care muncim.

Serialul "Doctor House" este descris de cineaști ca o dramă medicală modernă în care eroul House rezolvă probleme medicale ca un Sherlok Holmes în care afecțiunile sunt personaje negative, iar în centrul atenției este un doctor necuviincios și controversat, arogant, cinic, mizantrop, un om dificil care este în stare de orice pentru a dovedi că are dreptate și care n-are încredere în nimeni, mai ales în pacienții săi. Este descris ca asocial, fără maniere uneori şi care, dacă s-ar putea nici nu ar vorbi cu pacienții săi.

Milioane de telespectatori, între care foarte multe cadre medicale, au fost fascinați de ochii albastri ai actorului si de sarcasmul si controversa lui.

Ce credem, suntem influențați la locul de muncă de astfel de ecranizări? Care este impactul asupra beneficiarilor serviciilor noastre? Joncțiunea dintre personal si profesional - se face între a fi și a face. Dar sa fim cu băgare de seamă pentru că aici apare trauma secundară, aici vorbim de suferința celui care lucrează cu ea si poate fi invalidat.

"Am facut de toate, ba chiar si medicina!"- spunea Goethe, ba chiar si psihologie/psihoterapie am parafraza noi...

Toate acestea pun carămizi la cine suntem noi în sfera profesională, la ce facem și cum facem când avem suferința în fața noastră, ce model de specialist suntem?

Ce facem în fața suferinței?

Putem veghea și ajuta cu adevărat

Ne putem consterna

Putem da voie oamenilor să vorbească

Putem trăi în așteptarea ei

Putem învinui

Putem ridica vina, mai ales în cazul copiilor care pot considera că ei sunt motivul suferinței din familia lor

Putem adormi precum pe vremuri ucenicii în Ghetsemani

Ne putem pierde speranța - iar pierderea speranței este contagioasă

Ne putem pierde răbdarea, mai ales când e vorba de suferința cronică

Să analizăm puțin: am facut școli, specializări, adunăm informații - toate acestea însumate constituie a face, dar a fi, ce loc are în preocupările noastre ca și lucrători în această zonă a lucrului cu omul, unde răul este și vine nu din ceea ce facem, ci din ceea ce suntem?

Așa că.... să ne gândim. La limita dintre sănătate și boală, dintre viață și moarte, ca să fim pod pentru alții, ca să fim mâncare, viață pentru ei, noi înșine trebuie să mâncăm, să avem viață în noi, să fim foarte vii, să avem grijă de toate ușile noastre. Așa ei nu vor fi copleșiți de propria istorie. In profesia noastră viața personală frizează ușor cu viața profesională, suntem specialistul căruia oamenii de multe ori îi uită numele. Putem fi blocați în rolul profesional. Iar de aici până la muncă în exces și consecințele ce vin de aici nu mai e decât un pas. Excesele de alt tip sunt condamate de oameni, dar astfel de excese sunt chiar lăudate. Brian Robinson spune că leziunile produse sunt la fel ca cele date de droguri, este singura boală care atrage ovațiile spectatorilor. Ne așteptăm cumva ca legile naturale să nu mai funcționeze pentru a ne proteja pe noi de consecințele focusării pe a face ci nu pe a fi ?

Cum ne dăm seama că suntem în punctul în care putem experimenta suferința secundară și riscăm să nu mai avem eficiență?

Folosim expresii precum: superiorii sunt de vină, e o situație specială, greu găsești un loc de muncă, greu găsești oameni de la care poți învăța - așa că atunci când îi prinzi, stai acolo pe lângă ei, nu mai ai ce face, lucrez pentru rate spunând copiilor -"nu ne permitem altfel să trăim"- consecința pentru ei fiind dramatică, mesajul fiind următorul: "ar fi mai bine pentru părinții mei ca eu să nu exist", sentimentele de inadecvare ale părinților transferate copiilor.

De asemenea spunem ca ne place ceea ce facem și dacă nu facem noi nu are cine să mai facă.

Dacă ne produce bucurie pe termen scurt, să ne gândim ce înseamă acest exces pe termen lung!

Corpul nostru trăiește un sentiment permanent de urgență tradus prin: irascibilitate, neliniște, dureri de cap, dureri musculare și articulare, schimbări de dispoziție, insomnie de adormire și de menținere, simțim că ne epuizăm dar nu ne luăm timp de odihnă, mai bine mergem la muncă decât o ieșire cu famila, doar muncind ne simțim folositori, ne valorizăm funcție de rezultatele muncii noastre, vorbim foarte mult de activitatea noastră profesională, răspundem la telefon la ore mari, ne încearcă vinovăția dacă nu suntem la muncă, privăm copiii de disponibilitatea noastră - dacă ieșim cu ei la locul de joacă, luăm cu noi materiale de lucru, rezultatul transgenerațional fiind dramatic, ne tratăm beneficiarii ca proprietate - iar proprietatea se dă și se ia înapoi, nu știm să spunem "nu".

Daca vedem o patologie și o maximizăm sau minimalizăm, pericolul este real.

Dacă sunteți psiholog/psihoterapeut si vedeți pe stradă un grup de fete frumoase și vă întrebați: "daca le abuzează cineva?!"

Ne distanțăm de suferință, negăm ce simțim, îi ajutăm să jelească - dar fără speranță, simțim că suferința lor ne copleșește emoțional.

Manualul de Diagnostic și Statistică a Tulburărilor Mentale - DSM - IV definește trauma prin a fi "martor", iar intervenția în cazul suferinței presupune rolul de martor auditiv și vizual, iar flesh-back-urile traumatice pe care le trăiesc profesioniștii din această zonă sunt o dovadă ce verifică acest lucru.

DSM - V consemnează că acest lucru are consecințe clinice prin modificarea interacțiunilor sociale ale individului și a capacității de muncă.

Dacă specialistul are o structură vizuală are o poartă de intrare în plus.

Care este deci soluția?

Fiți empatici, fiți activi, fiti pod, fiți mâncare pentru oamenii suferinzi, răspundeți la boală cu vindecare, la suferință cu soluții, dar atenție!.... ca sa fie și mâine la fel, să reținem un lucru important: Stând în atmosfera suferinței, ai otrava aproape și ai nevoie de antidot. Aceasta este durerea vicariantă care vine ca și consecință umană a grijii și cunoașterii suferinței. Pentru ca profesionistul care se întâlneste cu suferința umană să rămână o resursă are nevoie de antidot, are nevoie să meargă puțin la o parte.

Care să fie antidotul?

Să recunoaștem că putem fi afectați sau chiar suntem

Să analizăm la finalul fiecărei zile cum ne raportăm la profesie cu "a fi"sau cu "a face"?

După ce s-a scurs o zi de muncă să facem un bilanț și să ne întrebăm: Cum i-am ajutat să jelească - cu sperantă sau fără speranță?

Echipa psiholog / medic, se lucrează frumos și constructiv, sarcina este împărțită si câștigul este reciproc, durerea vicariantă își pierde din apăsare.

Existența unui supervizor permanent cu care să împartășim vignetele clinice, așa secretul îsi pierde din putere

Nu vorbim cu soțul și copiii detalii legate de cazurile care ne vin în cabinet sau la servici

Nevoile relatiei cu partenerul să fie împlinite - crează o relație securizată. Mă refer la nevoia de a oferi ajutor permanent partenerului de viață, de a ne simți importanți pentru el, nevoia de a simți că suntem capabili să realizăm ce ne propunem în familia noastră și nu în ultimul rând nevoia să fim conectați cu partenerii noștrii. Aceasta întărește granița între sfera profesională și cea personală și crește eficiența în muncă

Nu puteam să nu adaug conceptul introdus de Eric Berne cu privire la rolurile de Salvator/Persecutor/Victimă . Rolul permanent de Salvator este periculos. Putem trece destul de ușor în rolul de Persecutor certăndu-ne pacienții și clienții că nu-și urmează tratamentul sau nu-și efectuează sarcinile, în rolul de Victimă, replicând suferința din viața celor cu care lucrăm, ajungând să trăim suferința secundară de care vorbim. Rolul de egal din punct de vedere al valorii umane este cel de dorit. Cum îl identificâm? Interogarea corectă este soluția: Ce se întâmplă în mod repetat? Cum începe? Ce se petrece în continuare? Cum se termină? Cum ne simţim? Ce nevoie este în spatele acțiunilor noastre care ar trebui împlinită fară să intrăm în rolul respectiv?

Relațiile de prietenie suportive și valoroase

Analizarea modului în care se acorda ajutor în familia noastră de origine, este modelul cu care am plecat în călătoria vieții. Povestea o persoană dragă mie că atunci când tatăl ei a suferit ani de zile, mama îl îngrijea cu atitudinea că bolnav e doar tata, nu și dânsa. Este un foarte mare secret aici, la care vă îndemn să cugetați...

Nu ne facem un tipar din a asculta veștile rele, uneori chiar știrile, noi avem nevoie de a vedea și auzi normalitate și să adăugăm cât mai multă vieții noastre

Dinamica de a asculta muzică vindecătoare

Hrana sanatoasă În locurile publice avem nevoie de foarte multă atenție și înțelepciune.

Putem fi abordați pentru diverese probleme, pentru dezlegarea tainelor unui buletin de analize, pentru urgențe relaționale. Acolo unde durerea se tratează în mediul ei e mai simplu, pentru că și patologia e mai simplă spunea odată cineva, dar viața obișnuită e mai nuanțată și încă odată spun, e nevoie de înțelepciune sa trăim normalitatea, iar uneori să o creăm.

Creem frumusețe în viata noastră - un lucru care nu a fost până sa-l fac eu. Aici pot intra diverse hoby-uri, ele pot fi factori de reziliență

Vizitele în natură

Tratarea propriilor probleme de sănătate

Când pleacă de la noi omul trebuie să plece încrezător si vom fi feriți de suferinta secundara

Uite așa cu iubire, înțelegere, atenție și multă înțelepciune putem să fim de folos oamenilor, putem fi proaspeți pentru munca noastră, disponibili pentru copiii, soții și soțiile noastre. Doar înțelegând întregul, atunci știm ce lipsește și putem sta între două lumi - suferința și sănătatea, iar raspunsul poate fi vindecarea, restaurarea și echilibrul.

La ce ne putem angaja pentru a nu replica suferința/trauma din viata celor cu care lucrez astfel încât să rămânem eficienți în slujba noastră?

Referințe bibliografice:

1. Jeffrey Kauffman, Loss of the Assumptive World: A Theory of Traumatic Loss (Series in Trauma and Loss ) Hardcover, 2002

2. Carol Cannon, Never Good Enough-Growing Up Imperfect in a "Perfect" Family : How to Break the Cycle of Codependence and Addiction for the Next Generation, Published by Shelter Publications, 1993 3.DSM-IV

3. http://tv.acasa.ro/dr-house/5.09.2015 Psih. Stela Manda, psiholog clinician - psihoterapeut de familie si cuplu