Există trei stadii prin care trec majoritatea cuplurilor. Primul este cel de îndrăgostire, în care totul e perfect, nu observi defectele persoanei de langă tine şi ţi se pare că l-ai prins pe Dumnezeu de picior. Această etapă durează cateva luni, de obicei şase.

Apoi se intră în faza a doua, etapa de cunoaştere, cea în care apar şi conflictele. Dacă, iniţial, nu îi arătai niciunul dintre defectele tale partenerului, acum te simţi mai relaxat/ă, ai căpătat încredere în persoana de lângă tine şi în relaţia voastră, aşa că îţi permiţi să îi araţi cine eşti cu adevarat. La fel face şi partenerul tău. Când începi să îţi cunoşti partenerul, inevitabil, apar şi conflicte. Nu suntem una şi aceeaşi persoană cu partenerul din cuplu, e normal să avem opinii diferite, păreri contradictorii şi, atunci, e normal să mai apară şi divergenţe. Studiile arată că 70% din conflictele dintr-un cuplu nu se rezolvă niciodată. Şi e absolut în regulă. Asta nu înseamnă că toate cuplurile sunt nefericite.

Această etapă durează la majoritatea cuplurilor pană la 2 ani. Dar dacă reuşiţi să treceţi peste aceasta, vestea bună e că se ajunge la un al treilea stadiu, cel de iubire matură. Cred că fiecare dintre noi a auzit măcar o dată ideea aceea că dragostea durează trei ani. Ce se întâmplă, de fapt? Foarte multe cupluri nu reuşesc să treacă de faza de cunoaştere, dar se încăpăţânează să mai rămână împreună şi după aceşti doi ani, îşi mai acordă un timp, până când îşi dau seama că nu mai are rost. Şi uite aşa se ajunge la cei trei ani.

Dar cum facem să depăşim etapa de cunoaştere şi să ajungem la iubirea matură? Teoretic, lucrurile sunt destul de simple. Totul ţine de decizie. Oamenii nu sunt perfecţi. Oamenii au defecte. Sună clişeic, dar oricât ne-am gândi la asta, aşa e. Mai întâi trebuie făcut un mic exerciţiu de sinceritate cu tine. Trebuie să hotărăşti dacă accepţi o persoană cu un anumit set de defecte sau preferi să rămâi singur, să nu mai intri în relaţii, ceea ce e perfect în regulă, dacă la această concluzie ajungi. Dacă, în schimb, ajungi la concluzia că poţi accepta defectele altei personae, atunci trebuie să ştii ce defecte ai fi tu dispus/ă să accepţi. Fă o listă cu defectele partenerului. Gândeşte-te la faptul că ele nu se vor schimba niciodată. Probabilitatea ca aceste defecte să dispară cu timpul e foarte mică şi, mai ales, ca această persoană să se schimbe pentru că aşa vrei tu. Oamenii se schimbă doar dacă ajung la această concluzie singuri şi lucrează cu ei înşişi foarte mult. Plus că unde scrie că lucrurile ar trebui să stea cum vrei tu? Poate că multe lucruri pe care tu le consideri defecte, partenerul tău nu le consideră şi atunci, clar, nu le va schimba. Concluzia e că tu trebuie să ai în minte permanent faptul că e o problemă a ta, şi nu a partenerului tău, lupta se duce în tine, nu îţi implica şi partenerul. Partenerul tău trebuie să îşi ducă propria luptă cu defectele tale. Plecând din start cu această idee, hotărăşti dacă accepţi acele defecte sau pleci din relaţie.

Şi atunci unde se împotmolesc oamenii şi de ce suferă foarte mulţi în relaţiile lor? Citisem undeva o statistică, despre care nu pot să garantez că e adevărată, pentru că am pierdut-o înainte să pot verifica sursele. Dar ea spunea că doar 3 din 11.000 de familii sunt fericite. Sunt de o enormitate extraordinară aceste cifre! Să presupunem că nu a fost făcută foarte ştiinţific această statitică şi poate nu or fi 11.000, dar şi 1000, şi 100 dacă ar fi şi tot ar fi mult.

Deci unde apar problemele? Cum am vazut mai devreme, raţional, lucrurile stau foarte simplu, problema e că ne e foarte greu să fim raţionali. Sunt două variante: multe personae speră, cum spuneam mai devreme, că partenerul se va schimba, şi speră ani la rând. Speranţa asta ne omoară în relaţii! Alte persoane sunt mai raţionale, ştiu că persoana de langă nu se va schimba, dar rămân blocate într-o stare de non-decizie. Nu se pot hotărî dacă acceptă acele defecte sau pleacă din relaţie. De ce ne e atât de greu să luăm o decizie? Pentru că ambele variante au dezavantaje, altfel, nu ne-ar fi greu deloc. Dar starea aceasta de non-decizie este cea care ne face cel mai mult rău: pierdem foarte mult timp şi starea emoţională este foarte neplăcută. În facultate, domnul profesor Miclea ne povestea despre un tablou al unui pictor rus (Knight at the Crossroads - Victor Vasnetsov ), pictat după o legendă veche rusească. Legenda spune că un călăreţ ajunge la o răscruce de drumuri, iar în faţa sa se află o piatră pe care stă gravat mesajul: ’’Dacă o iei la stânga îţi moare calul. Dacă o iei la dreapta, vei muri tu.’’ Şi, într-adevar, la stânga se află un schelet de cal, iar la dreapta unul de om. După cum se vede, ambele alternative au dezavantaje. Problema e că în faţa pietrei se află şi un schelet de om şi unul de cal. Ce se întâmplase? Unui călăreţ înaintea lui îi fusese greu să decidă. Această legendă ilustrează faptul că cea mai proastă decizie rămâne non-decizia. Aşa că, orice ar fi, trebuie să hotărăşti. Ia-ţi timp de gândire, dar stabileşte un termen limită până la care îţi dai voie să te gandeşti (o saptamana, o luna, o jumatate de an ), iar când vine data stabilită de tine, iei decizia şi nu te mai uiţi în urmă. Ţi-ai dat timp de gândire, asta înseamnă că iei decizia în cunoştinţă de cauză şi trebuie să ţi-o asumi. Ce înseamnă să îţi asumi decizia? Dacă, de exemplu, hotărăşti să rămâi în relaţie, acceptându-i defectele, nu te mai superi, nu te mai enervezi din nou când se manifestă acelaşi defect. Nu poţi face asta la nesfârşit, e prosteşte pentru că nu mai are legătură cu el/ea.

Îţi doresc mult succes în a lua decizia potrivită pentru tine, în a nu-ţi mai învinui constant partenerul şi a recunoaşte faptul că mai degrabă e o chestiune ce ţine de tine şi nu de el/ea.