Mereu auzim intrebarea: "Nu ştii un psiholog bun pentru copii"? "Aş vrea să merg cu copilul meu la un psiholog, dar n-am încredere să merg la oricine".

Ce înseamnă psiholog bun pentru copii?

Eu cred că poate fi considerat un bun psiholog acela care reuşeşte să rezolve/amelioreze problema pentru care l-a solicitat părintele.

Oare acelaşi psiholog e la fel de bun în toate consultaţiile sale?

Există psihologi care lucrează mereu bine şi au numai succese - şi alţii care eşuează cu fiecare pacient?

După mai bine de 25 de ani de experienţă în lucrul cu copiii şi cu părinţii acestora, m-am întrebat ce diferenţiază terapiile care reuşesc de cele care eşuează?

În orice terapie e vorba de o relaţie în care sunt implicaţi doi factori: terapeutul şi pacientul.

La copii lucrurile se complică puţin pentru că mai apare un factor intermediar, dar esenţial, părintele.
Deci, reuşita unei psihoterapii pentru copii depinde de ambii factori: de psihoterapeut şi de părinte (mai putin de copil ).

În ceea ce-l priveşte pe psihoterapeut, acesta trebuie să fie licenţiat în psihologie şi să aibă formări ulterioare în psihoterapia copilului.

Dacă are şi ceva experienţă în lucrul cu copii cu atât mai bine, deşi, şi terapeuţii începători dacă sunt deschişi pentru a învăţa, pot fi buni - mai ales că ei au şi foarte mult entuziasm (să nu uităm că şi noi am fost odată începători ).

Pentru a afla nivelul de formare al psihologului părintele poate consulta Registrul psihologilor de la Colegiul Psihologilor din Romania.

Ei, acum în ceea ce-l priveşte pe părinte lucrurile nu sunt chiar atât de simple. E foarte greu de spus cine e părinte bun şi cine-i mai puţin bun.

Eu cred că toţi părinţii încearcă să fie buni - aşa cum se pricep ei - în rolul de părinte, deşi uneori par a se descurca mai greu.

Meseria de părinte nu te poate învăţa nimeni, înveţi singur din propria experienţă.

Atunci când apar dificultăţi poţi întreba prietenii care au copii, poţi citi articole despre psihologia copilului, sau poţi apela la ajutorul unui psiholog când celelalte metode nu mai sunt suficiente.

Părinţii trebuie să fie pregătiţi ca la psiholog să discute nu doar despre problema cu care au venit, ci ei vor fi rugaţi să raspundă şi la alte intrebări care îl vor face pe psiholog să înţeleagă mai bine ce se întâmplă cu acel copil (întrebări legate de trecutul copilului, de sarcina mamei, de propria lor copilărie, chiar de relaţiile lor cu proprii părinţi ).

Pentru că şi la medic când te duci nu eşti întrebat doar de organul bolnav, ci şi de alte organe, de stilul de viaţă, de factorii de stress, de bolile părinţilor chiar ale bunicilor - cam aşa e şi la psiholog.

Părinţii care au şanse mari de a obţine ameliorări în psihoterapia propriului copil sunt aceia care sunt deschişi în a răspunde la întrebările psihologului, care îşi pun întrebări cu privire la propria lor contribuţie referitor la situaţia la care s-a ajuns, părinţi care nu se simt jigniţi să urmeze recomandările psihologului atunci când acesta sesisează o eroare în educaţie (uneori -mai rar- i se poate face şi părintelui recomandarea de a urma o psihoterapie ).

Reamintesc părinţilor faptul că un psiholog nu judecă în termeni de vinovăţie ci doar de înţelegere, deci dacă psihologul recomandă uneori şi părintelui să urmeze o psihoterapie nu o face pentru că îl consideră pe părinte "vinovat" sau "în neregulă", ci pentru că anii de experienţă ca psiholog îşi spun cuvântul şi ştie că dacă lucrează doar cu copilul, efectul nu ar fi la fel de bun ca şi atunci când şi părintele ar urma o psihoterapie.

Rezultate mai puţin bune, în intervenţiile mele ca psiholog le am cu acei părinţi care consideră că problema e doar a copilului "care nu ştiu ce are" şi care-şi aduc copilul în cabinet ca pe o "maşinărie stricată" al cărei mecanism de funcţionare nu-l înţeleg şi pe care eu ca psiholog ar trebui să ştiu să "o repar".

Sunt acei părinţi care nu pot face legătura între comportamentul copilului şi propria lor atitudine.

De exemplu dacă la început au satisfăcut orice dorinţă a copilului şi nu-i refuzau nimic, e firesc ca acum copilul să se aştepte să i se ofere întotdeauna ceea ce-şi doreşte.

Un alt factor care determină eşecul într-o psihoterapie este acela că părintele opreşte terapia după câteva şedinţe pentru că "nu s-a schimbat nimic".

Credeţi-mă şi eu ca psiholog mi-aş dori să fac "miracole" într-o singură şedinţă - vă daţi seama ce psiholog bun aş fi considerat - dar uneori schimbările vin mai greu.

În concluzie, ceea ce ar trebui părinţii să înţeleagă este faptul că noi psihologii nu putem face minuni fără ajutorul lor.

Dacă suntem suprainvestiţi de părinţi, adică dacă ei cred că noi ştim totul, putem totul, atunci aceştia vor trăi o mare dezamăgire.

Pentru că noi putem să-i ajutăm doar în măsura în care şi ei ne ajută, în sensul de a coopera şi de a ne furniza acele informaţii pe care le solicităm şi care nouă ni se par necesare pentru a înţelege problema pentru care ne-au solicitat sprijinul.

Totodată părinţilor li se face recomandarea de a fi dispuşi să schimbe ceva în relaţia lor cu copilul (de exemplu i se recomandă părintelui să aplice consecvent regulile, adică dacă pentru aceeaşi faptă odată copilul este pedepsit, iar  odată lăudat, copilul nu va mai înţelege când greşeşte, sau, de exemplu, i se cere părintelui să fie mai ferm atunci cand îi refuză ceva copilului ).

Şi abia atunci când părintele şi psihologul vor colabora şi vor avea încredere unul în celălalt vor fi şanse ca problema pentru care părintele a făcut solicitarea să se rezolve.

Pentru a programa o şedinţă de consiliere psihologică sau de psihoterapie trimite un email:

dianaioanes_bf@yahoo.com

tel. 0724 993 964

www.cabinet-psihologie-bucuresti.ro