Nevoia de acceptare și sens e universală, însă pentru cei cu ADHD, vocea rușinii le șoptește adesea că nu sunt suficient de buni. Dar ce-ar fi dacă am deveni aliați ai acelei părți interioare rănite, în loc să o ignorăm? 

1. Normalizează diversitatea creierului În loc de „probleme", existența ADHD poate fi privită ca un mod diferit de a fi. Explicarea componentelor neurobiologice — cum sunt dificultățile de auto-regulare, impulsivitate sau atenție schimbătoare — reduce rușinea, pentru că dă un nume și sens acelor experiențe personale. Când explicăm că ADHD e parte din identitate, nu o etichetă pe care scrie defect, deschidem spațiul pentru acceptare.  

2. Recunoaște și rupe ciclul rușinii Rușinea face diferența între „cine ești" și „ce ai făcut": ne spune că ești inadecvat. Întâlnim acest răspuns atât în percepția socială, cât și în judecata personală. În cadrul psihoterapiei, identificarea situațiilor care declanșează rușinea și deconstrucția mesajelor interioare negative — de genul „nu sunt destul de bun", „voi greși iar" — pot începe să oprească autosabotajul în spirală.  

3. Construiește rutine mici și realizări personale Organizarea vieții de zi cu zi — folosind liste, pași mici gestionabili, un model funcțional de rutină — nu e doar strategie, e o reconectare cu competența. Fiecare sarcină realizată devine o piatră solidă în zidul încrederii. 

4. Practici de validare în loc de reasigurare În loc să spună „Sigur o să iasă bine", terapeuții pot valida: „Înțeleg că îți e greu să pornești, e firesc să te simți așa." Validarea empatică rezonează cu sistemul emoțional al ADHD, iar reasigurarea logică are efect limitat. 

5. Cultivă reziliența și mindset-ul de creștere Rușinea se hrănește din comparație și percepția de incapacitate. Însă cultivarea unor „insule de competență" — activități unde clientul se simte eficient — alături de încurajarea unui mindset flexibil („doi pași înainte, unul înapoi tot e progres" ) reconectează mintea cu ideea că efortul, nu perfecțiunea, generează sens. 

6. Învață să vorbești cu voce blândă către sine În loc de auto-critici interne — „de ce ai greșit?", „iar ai uitat" — încurajăm clientul să își pună întrebări de genul: „Ce pot să învăț din asta?", „Care e primul pas mic pe care pot să-l fac?" Acest dialog intern, blând și curios, schimbă tonul interior, de la judecată la explorare comună. 

7. Crește stima de sine prin conexiuni strategice Înviorează în mintea clientului ideea: „Nu sunt singur/ă cu ADHD-ul meu." Participarea la sprijin de grup, contactul cu alții care au experiențe similare și observarea modelelor neurodivergente funcționale construiește un cadru emoțional solid și reduce sentimentul izolare. 

Aceste strategii nu sunt despre eliminarea ADHD, ci despre a crea spațiu pentru respect— față de client, față de modul lor de a fi, față de umanitatea lor întreagă. Când terapia devine o întâlnire sinceră cu propria vulnerabilitate, rușinea nu dispare miraculos. Dar își poate pierde puterea.