Din timpuri imemoriale, din motive de supravieţuire, creierele noastre s-au adaptat să proceseze informaţiile primite din mimica celor din jur, pentru a ghici procesele mentale ale acestora, chiar şi în prezenţa ambiguităţii. Eventualele date lipsă tind să fie completate, iar elementele feţelor omeneşti sunt printre cele mai des folosite pentru a "umple" un gol de informaţie - aşa ajungem, de pildă, să „vedem" chipuri umane chiar şi în nori sau în corpuri cosmice. Un studiu recent a descoperit o corelaţie puternic pozitivă între gradul de ascundere a feţei şi perceperea persoanei ca fiind atractivă, cheia fiind, se pare, în ce anume speculează creierul nostru că se află ascuns privirii. Să fie acesta motivul din spatele tradiţiei din unele culturi ca mireasa (sau chiar toate femeile ) să îşi acopere mai mult sau mai puţin faţa ?

Spre o „proteză de mimică"?

Pentru a suplini tehnic ceea ce creierul privitorului încearcă oricum, cu mai mult sau mai puţin succes, să facă, au fost create primele prototipuri de masca bazată pe recunoaşterea facială, care, conectată la o aplicaţie specifică din telefonul inteligent, afişează o completare expresiei purtătorului ! Un programator a reuşit să obţină chiar şi adaptarea măştii în timp real la modificările expresiei purtătorului - « buzele » din LED-uri se mişcă în timp ce vorbeşte, iar zâmbetul arată cam aşa : Bineînţeles, avem şi varianta mai simplă.... Şi dacă nu dispunem de dispozitive sofisticate? Dincolo de aspectul anecdotic, merită atenţie un alt recent studiu în materie (Wegrzyn şi colegii, 2017 ), care a căutat să identifice părţile feţei care sunt responsabile de recunoaşterea corectă a emoţiilor: imagini ale unor expresii faciale ale emoţiilor de bază au fost ascunse sub o mască împărţită în 48 de pătrăţele, care erau descoperite una câte una. Rezultatele indică faptul că ochii şi gura sunt regiunile faciale cu cea mai mare contribuţie la recunoaşterea corectă a emoţiilor. Atenţie însă, fiecare emoţie are o anumită arie după care este recunoscută cu predilecţie (emoţii „din susul feţei", respectiv „din josul feţei" ): de pildă, tristeţea şi frica se recunosc mai degrabă după ochi, pe când dezgustul şi bucuria după gură. Aşa se explică poate faptul că suntem cel mai înclinaţi să confundăm furia cu dezgustul şi surprinderea cu frica.

Ar putea aceste confuzii, în condiţiile generalizării obligaţiei de a purta mască, să conducă în timp la o "pandemie emoţională"?

Într-adevăr, nu puţine sunt psihopatologiile legate de nerecunoaşterea, atribuirea greşită sau presupunerea sistematic greşită despre emoţiile celorlalţi - de la formele grave precum paranoia, sociofobia, tulburarea boderline sau anxietatea generalizată, până la forme mai benigne şi larg răspândite, cum este eritrofobia (teama de a roşi în public ). Unele patologii tind să fie agravate de purtarea măştii (de ex. un paranoic va avea mai multe motive să creadă că toţi cei din jur îi vor răul dacă aceştia poartă mască ). Prin contrast, persoanele evitante, anxioase etc. se vor bucura că este acum socialmente acceptabil să îşi oculteze trăirile şi să se retragă, cu ajutorul măştii, din faţa judecăţilor la care percep că îi supun cei din jur, simţindu-se acum mai în siguranţă la adăpostul unei mai mari anonimităţi.

Indiferent de care parte a „baricadei" ne aflăm, regula purtării măştii în spaţii publice închise există, nu se ştie pentru cât timp, astfel că, la un moment sau altul, vom avea cu toţii nevoie de moduri de a compensa informaţiile ascunse de mască.

Dincolo de liniile generale din studiul lui Wegrzyn, Pawlowski recomandă să ne concentrăm atenţia pe următoarele zone: - ochii (în special ridurile fine de la coada ochilor ):

- ochi mijiţi poate indica disconfort, la fel şi contractarea pupilelor

- sprâncenele: tristeţe - spre interior şi în sus; furie - în jos; surprindere - în sus;

- înclinarea capului - o înclinare laterală e asociată cu compasiunea, în timp ce capul drept, poate indica solicitarea atenţiei interlocutorlui.