Cred ca majoritatea oamenilor sufera de sindromul inferioritatii si au impresia ca nu valoreaza foarte mult. Viata lor nesemnificativa nu are cum sa aiba un impact in lumea crunta a oamenilor de afaceri, nici macar in societatea micuta in care se invart ei. De aceea, nu intra la o facultate buna si nu aplica la joburi calificate zicand ca "nu e de ei", nu spun persoanelor de care le plac pe motiv ca "oricum nu se uita la mine", nu fac un copil pentru ca "nu am cum sa fiu un parinte bun" sau nu incep un blog pentru ca "oricum nu sunt bun la scris".

De asemenea, cred ca majoritatea covarsitoare a acestor sentimente vin din relatia cu parintii. Atunci cand suntem mici, ne raportam, in general, la parinti ca factori influenti ai caracterului nostru, ai persoanei noastre.

Daca parintii nu stiu cum sa isi manifeste si sa-si arate dragostea, copiii vor creste cu traume si deficiente emotionale ce mai tarziu au grave consecinte asupra lor.

Copii care cresc cu gandul ca nu sunt iubiti de parintii lor, traiesc si duc pe spate povara ranilor emotionale, care le determina in mare masura relatiile lor viitoare si modul in care isi construiesc viata. Cel mai trist lucru este ca, uneori, acestea nu sunt constiente de adevaratul motiv, si cred ca doar ei sunt de vina pentru toate probleme lor.

Acesti copii, deveniti adulti, manifesta traumele suferite intr-o astfel de relatie: lipsa de incredere in sine, lipsa de incredere in cei din jur, dificultatea de a preciza limitele, incapacitatea de a se autoevalua corect, ezitarea ca arma predilecta, hipersensibilitate, repetarea relatiei cu parintii in fiecare relatie viitoare.

Vestea buna este ca toate acestea se pot vindeca definitiv, dar numai cu ajutor de specialitate. Daca este cazul cautati acest ajutor, merita atat pentru viata voastra, cat si a copiilor vostri.