Anxietatea se prezintă a fi o tulburare de internalizare care creează un disconfort puternic și afectează atât viața de zi cu zi, cât și activitatea școlară, familială sau profesională a persoanei fără să fie cauzată de efectele fiziologice directe ale unei substanțe sau de o condiție medicală generală. Internalizarea este legată de problemele avute cu sine însuși și cercetările au arătat că acestea apar în medie la 7-9% dintre copii, dar la 15% dintre adolescenții cu vârste cuprinse între 12 și 16 ani, cu predispoziție mai mare la fete, în timp ce în viața adultă prevalența este la 2/3 femei.

Factorii genetici care influențează riscul pentru anxietatea generalizată sunt foarte strâns legați de cei pentru tulburarea depresivă majoră, anxietatea și depresia având o rată de comorbiditate de 60-70% conform studiilor efectuate. Ambele sunt caracterizate de afectivitatea negativă și diferența semnificativă dintre cele două este anhedonia întâlnită numai în tulburarea depresivă.

Anxietatea generalizată este caracterizată printr-o îngrijorare cronică, spre deosebire de alte tulburări anxioase, fără a fi concentrată asupra unui obiect anume și presupune reacții comportamentale, cognitive și fiziologice - evitare, devalorizare, tensiune musculară etc. Îngrijorarea, fenomen normal de altfel, devine simptom de patologie în cadrul tulburării de anxietate și este:

• de tip I - îngrijorări normale care reflectă convingerile negative legate de evenimente cotidiene, ușor de verbalizat de către subiect - probleme materiale, profesionale, legate de sănătate, familie etc;

• de tip II - grijile persoanei că aceste îngrijorări supărătoare, incontrolabile, dar de la care spune că este distrasă de evenimente exterioare, îi vor dăuna mai mult decât generând deficitele de funcționare adaptativă; în cazul acestora apar și convingerile pozitive referitoare la beneficiile ruminațiilor interioare cu conținut anxiogen, considerându-le strategii de a face față situațiilor existențiale cu care se confruntă - persoana spune că tendința de raționalizare o ajută să fie precaută în privința potențialelor evenimente negative viitoare.

La copii și adolescenți, anxietatea se referă de cele mai multe ori la performanța școlară și/sau sportivă, după caz. Deși perfecționiști, sunt foarte nesiguri pe ei, au o stimă de sine extrem de scăzută și își îndeplinesc sarcinile școlare tocmai din cauza insatisfacției pe care o resimt în legătură cu ideea că performanța lor poate fi mai puțin decât perfectă. Chiar și atunci când competențele nu le sunt evaluate de către altcineva, caută aprobare și necesită reasigurare excesivă cu privire la eficiență.

Studiile de specialitate au demonstrat că anxietatea persoanelor care îngrijesc copiii poate accentua tendința copiilor de a adopta comportamentele anxioase și evitante. Cercetările cu privire la influența atașamentului asupra dezvoltării anxietății la copii au arătat că adolescenții care au avut o relație de atașament anxioasă în timpul primei copilării prezintă risc mai mare de a suferi de tulburări anxioase decât ceilalți. S-a constatat că peste 80% dintre copii care au anxietate generalizată sau anxietate de separare au mame care au suferit de tulburări anxioase.

Adrian Wells subliniază importanța centrală a îngrijorării în menținerea anxietății generalizate. Posibilitatea de a avea loc anumite evenimente negative este supraestimată din cauza cognițiilor disfuncționale. Astfel că persoana anxioasă este blocată în conflictul dintre teama că îngrijorarea sa nu poate fi controlată și convingerea că aceasta are un efect de prevenție. Ca urmare a acestei disonanțe cognitive, sunt foarte importante pentru modificarea schemelor cognitive disfuncționale identificarea tendinței de a controla gândurile atunci când distragerea de către evenimente externe are loc, identificarea surselor de stres situațional ale persoanei, monitorizarea îngrijorării și training-ul de dezvoltare a auto-eficacității clientului.

Cercetările au evidențiat faptul că terapia cognitiv-comportamentală și-a dovedit eficacitatea mai mult decât terapiile non-directive sau tratamentul medicamentos. Mai mult, terapia cognitiv-comportamentală a menținut rezultatele pozitive obținute și după finalizarea intervenției psihologice. Prin comparație, terapia cognitiv-comportamentală a fost mai eficientă decât cea comportamentală în cazul clienților reevaluați la șase luni de la terminarea intervenției.

Cele mai puternice legături dintre neuroștiințe și psihoterapie au fost create de neurologii Allan Schore și de Daniel Siegel și amândoi și-au stabilit baza înțelegerii dezvoltării psihice și cerebrale pe fundația cercetării relației de atașament. Shore afirmă fără echivoc că dezvoltarea atât psihică, cât și neurologică sănătoasă în copilăria timpurie se sprijină pe responsivitatea armonizată a figurilor de atașament, ceea ce înseamnă că întregul proces de învățare la care expus creierul nou-născutului are loc în cadrul reprezentat de relațiile de atașament.

Studiile din ultimii ani au relevat similaritate remarcabilă între datele imagistice și cele clinic-anatomice privind zonele implicate în cogniția morală. Această rețea, cunoscută și cu denumirea de creier social, procesează percepția expresiilor emoționale, persoanelor, raționamentelor morale și a încălcarii lor. Funcțiile creierului social sunt recunoașterea fețelor și a gesturilor, citirea emoțiilor altor persoane, anticiparea comportamentelor altora și schimburile sociale. Absența conexiunilor relaționale poate împiedica dezvoltarea conexiunilor neuronale, limitând abilitatea copilului de a-și simți propriile emoții.

La mijlocul anilor ’90 a fost descoperit la maimuțe un nou tip de neuroni care se descarcă atunci când animalul observă interacțiuni sociale de orice fel. Aceștia se numesc neuroni oglindă, sunt stimulați doar de acțiunile intenționale și se găsesc în creierul uman în aria lui Broca, ceea ce ne ajută să aflăm funcțiile lor: învățarea prin observație, anticiparea și înțelegerea comportamentului unei alte persoane, atașarea de o altă persoană și empatizarea. Neurobiologia spune că neuronii oglindă par a simula în noi atât comportamentul altora, cât și stările mentale pe care le implică. Astfel că, este cu ușurință de înțeles că multitudinea de comportamente anxioase pe care neuronii oglindă ai copilului le recepționează ajunge să fie învățată prin observație.

În ceea ce privește neurotransmițătorii, creșterea de noradrenalină este specifică anxietății, întrucât rolul ei este acela de a controla instinctul primitiv al autoconservării și reacțiile de tip „luptă și fugi", ceea ce ne ține permanent în alertă și ne sensibilizează la tot ceea ce este neobișnuit și neașteptat. Acestea ne ajută să ne concentăm atenția asupra stimulilor importanți și să ne manifestăm conform situației. Dopamina acționează prin menținerea concentrării, nepermițând gândurilor sau altor activități să ne distragă atenția. În cazul tulburării depresive scad noradrenalina și serotonina, cea din urmă având un rol important în starea de bine, gândirea pozitivă și somnul liniștit.