A crede în ceva sau în cineva este marea păcăleală în care omenirea a căzut (implicit și eu ). "A crede" este verbul care se conjugă prin structura așteptărilor, convingerilor, ideilor și concepțiilor. "A crede" … Sunt doar gânduri care se structurează, se asamblează și prind formă materială dând naștere obiectelor. "A crede" (credințele ) sunt doar fluxuri energetice pe care noi, oamenii le investim cu atâta putere în alți oameni, pierzându-ne propria încredere. Îndrăznesc să vin cu o propunere: Dacă nu mai credem în nimeni și-n nimic? Dacă învățăm să construim în noi propria încredere, cum ar fi? Cum ar fi să ne permitem goliciunea de ceea ce "credem" că suntem, să lăsăm la poarta vieții dorintele, așteptările, scopurile, idealurile, pășind în VIAȚĂ că și copiii inocenți? Cum ar fi să ne aruncăm într-o universalitate socială care se hrănește cu temerile, fricile, ambițiile noastre punând targheturi pe care omul doreste să le atingă, să demonstreze, fără să-și conștientizeze propriul jug.? Cum ar fi să ne aruncăm în acest univers social, fără luptă? Cum ar fi? Cum ar fi să învățăm ce înseamnă încrederea, nu credința?