De ce nu mai știm să ne plictisim

Când eram copil, nu mă plictiseam niciodată. Sau, mă rog, poate că mă plictiseam, dar nu știam că trebuie să fac ceva ca să-mi treacă. Dacă nu aveam nimic de făcut, citeam povești sau răsfoiam aceeași revistă pe care o mai citisem de câteva ori, inventam tot felul de prostii, ciopleam un lemn ca să fac o barcă, tăiam și lipeam materiale, construiam ceva care de multe ori nu semăna cu ce îmi imaginasem la început.

Nu era nimic special în asta. Era pur și simplu plictiseală. Și, culmea, îmi plăcea mult să mă plictisesc.

Astăzi, plictiseala a devenit aproape intolerabilă. Un minut la coadă și mâna merge singură spre telefon. Un drum cu autobuzul, o pauză între două lucruri, câteva minute până începe ceva... telefonul. Parcă orice secundă care nu ne oferă imediat ceva cere să fie umplută, iar dacă nu o umplem apare senzația că se întâmplă ceva în neregulă.

Lipsa stimulării devine din ce în ce mai greu de suportat. Un fel de craving surd, permanentizat, pe care riscăm să-l integrăm în felul nostru de a funcționa.

Am citit recent o meta-analiză care a reunit rezultatele a 25 de studii, cu peste 15.000 de participanți, și care a găsit o asociere pozitivă, moderată, între predispoziția spre plictiseală și utilizarea problematică a tehnologiei. Asta nu dovedește că plictiseala produce dependență și nici că telefonul ne face dependenți, dar arată că între cele două există o relație suficient de consistentă încât să merite să ne uităm puțin mai atent la ea.

Dacă te uiți atent într-un spațiu public, am uneori impresia că poți observa o stare de agitație la oamenii care nu fac nimic pe telefon, în comparație cu cei care îl țin în mână. Picioare care se bâțâie sau se mișcă alert la cei așezați, foială, schimbări rapide ale poziției corpului, mâini care își caută de treabă, priviri care sar dintr-un punct în altul, capul care se întoarce după orice lucru care apare pentru câteva secunde în câmpul atenției, mestecat de gumă, ronțăit de snacksuri... nu spun că toate acestea înseamnă ceva în sine, dar imaginea de ansamblu e interesantă.

Ba chiar și atunci când folosirea telefonului are alt scop decât privitul în ecran, cum ar fi vorbitul la el, apare uneori o agitație ciudată; e o ipostază perfect acceptabilă social, sigur, dar parcă nu e forma completă a refugiului, pentru că adevărata evadare apare atunci când ochii rămân lipiți de ecran, iar lumea din jur devine doar decor.

Telefonul a devenit un fel de Prozac al oricui. Nu pentru că îl folosim neapărat fiindcă avem ceva de făcut, caz în care poate fi un instrument excelent, ci pentru că avem ceva de evitat: singurătate sau neliniște, o teamă, un gând care nu ne dă pace, o treabă pe care nu avem chef să o începem sau, pur și simplu, acea senzație ciudată de gol care apare atunci când nu se întâmplă nimic.

Dacă umplem rapid fiecare moment de plictiseală cu scroll-ul pe rețele, devine greu să ne mai dăm seama ce evităm. De fapt, poate că știm. Doar că n-am vrea să știm.

Și de aici începe să mă intereseze mai puțin întrebarea dacă telefonul este cel care ne face dependenți și mai mult întrebarea dacă nu cumva am început să devenim dependenți de faptul că nu mai trebuie să simțim niciodată plictiseala.

Nu știu dacă asta poate fi numită fobie și nici nu cred că ar trebui să inventăm diagnostice doar pentru că un comportament a devenit foarte frecvent. Dar avem deja „boreout”, un termen folosit pentru starea de epuizare asociată cu subsolicitarea, monotonia și lipsa de sens, iar asta nu este același lucru cu frica sau incapacitatea de a suporta plictiseala. Eu i-aș spune „Plictisofobie”.

Nu ca diagnostic și nici ca tulburare psihologică, ci ca pe un cuvânt inventat pentru o stare pe care cred că o întâlnim din ce în ce mai des: incapacitatea de a suporta plictiseala fără să facem imediat ceva ca să scăpăm de ea.

Nu cred că problema este plictiseala în sine. Poate că problema este ceea ce apare atunci când plictiseala nu mai este acoperită imediat cu un stimul, cu o activitate, cu o notificare, cu un videoclip, cu o conversație, cu ceva care să ne țină mintea ocupată și să nu-i lase nici măcar câteva secunde în care să stea singură.

Și atunci apare bucla: cu cât nevoia de a umple orice spațiu liber este mai mare, cu atât devenim mai predispuși să apelăm automat la telefon, iar utilizarea problematică a tehnologiei este, la rândul ei, asociată cu niveluri mai ridicate de plictiseală și stres.

Nu orice folosire intensă a telefonului este dependență și nu orice om care se uită ore întregi la clipuri are o tulburare. Devine relevant, însă, momentul în care comportamentul începe să nu mai fie o alegere, ci răspunsul automat la orice urmă de disconfort.

Poate că merită să încercăm ceva foarte simplu.

Data viitoare când apare impulsul de a lua telefonul fără să avem un motiv real, să mai așteptăm puțin. Nu ca exercițiu de voință, nu ca demonstrație că putem sta fără telefon și nici ca pe o nouă regulă pe care trebuie s-o respectăm, ci doar ca să vedem ce apare în minutele acelea.

Pentru că s-ar putea ca, după primul minut, să descoperim ceva destul de incomod: că nu lipsa activității ne plictisea.

Ci întâlnirea cu noi înșine.

Psiholog Gigi Sechila