"Se spune că într-o vale ferită de lume, acolo unde tăcerea e mai veche decât timpul, trăia un meșter ciudat. Nu lucra cu lemn, nici cu piatră. Nu bătea cuie și nu înălța acoperișuri. Meșteșugul lui era mai subtil: făcea oglinzi din apă.

Nu le vindea. Nu le arăta oricui. Ele nu reflectau fețe, ci frânturi de suflet. Cine le privea cu nerăbdare, nu vedea decât umbre și cercuri tulburi. Cine privea cu liniște, începea să înțeleagă ceva ce nu putea fi rostit.

Într-o zi, un tânăr prinț, căutător de înțelepciune, a venit la el.

— Mi s-a spus că oglinda ta arată adevărul despre sine. Arată-mi cine sunt!

Meșterul l-a dus la oglinda lui — un bazin rotund, săpat în stâncă, umplut cu apă de izvor. Prințul s-a aplecat, dar tot ce a văzut a fost o imagine tremurătoare, descompusă de vânt.

— Asta nu e oglindă, e doar o apă mișcată. Cum să mă cunosc așa? a întrebat, frustrat.

Bătrânul i-a răspuns:

— Tocmai asta este arta vieții: să înveți să te vezi și atunci când lumea nu-ți oferă contururi clare. Când totul se schimbă în jurul tău, tu trebuie să fii acela care se reajustează fără să se rătăcească.

— Și cum pot face asta? a șoptit prințul.

— Privește din nou. De data asta, nu căuta forma. Caută curgerea.

Și atunci, pentru o clipă, prințul a înțeles: nu este nimic fix în lume. Nici în oameni. Nici în drumuri. Dar cel care învață să se miște odată cu viața, precum apa care se așază în orice vas fără să-și piardă esența, acela este cu adevărat viu."

Sursa: Suada Agachi