Copiii descoperă lumea din jurul lor cu ajutorul simțurilor, astfel că ei ating obiectele și le iau în mână pentru a le percepe forma, greutatea, textura, conturul. Ei ascultă cuvinte și experimentează, emițând sunete proprii, imitând. Prin intermediul văzului, ei observă culoarea, forma, dimensiunea lucrurilor. Creierul lor creează o reprezentare a acestor simțuri în care toate sunt interconectate. Spre exemplu, atunci când privesc un fruct, în mintea lor apar repere vizuale, olfactive, gustative și tactile privind atributele fructului respectiv.

Pe măsură ce copiii cresc, începem să ne dăm seama ce tip de învățare va fi predominant pentru ei. Unii copii procesează mai bine stimulii vizuali și preferă să investigheze aspectele vizuale ale lucrurilor, ații asimilează cunoștințe mai ușor dacă sunt stimulați auditiv, preferând să asculte o poveste, decât să citească acea poveste.

Este important ca părinții să înțeleagă care sunt canalele senzoriale folosite de copiii lor pentru învățare, astfel încât să le ofere experiențele potrivite. Pe măsură ce cresc și abilitățile lor cognitive se dezvoltă, copiii vor resimți tot mai puțin nevoia de a procesa lumea prin intermediul simțului tactil – atingere – și vor învăța să folosească simțurile distale, respectiv auzul și văzul. Pentru a descoperi ce stil de învățare predomină în cazul propriului copil, este bine ca părinții să încerce să realizeze cu acesta sarcini cât mai diferite. În această situație, părinții trebuie să fie atenți la modul în care copilul abordează fiecare sarcină și la elementele care îl ajută să fie atent.

Unii copii cu dizabilități de învățare prezintă o serie de deficite de procesare la nivelul anumitor canale senzoriale. În situația în care există o dizabilitate de învățare, copilul se va baza pe învățarea cu ajutorul simțurilor tactil și al mișcării, și mai puțin pe văz și pe auz. Dacă procesarea vizuală este compromisă, copilul va compensa acest lucru și va învăța folosind canalul auditiv, cel tactil și percepția mișcării. Există situații în care copilul are abilități vizual-spațiale satisfăcătoare, însă memoria sa vizuală este slabă. Anumiți copii suferă de tulburări de integrare senzorială, care le influențează dispoziția afectivă și stabilitatea emoțională. De obicei, copiii care prezintă iritabilitate și se confruntă cu probleme în ceea ce privește reglarea dispoziției afective, prezintă și o disfuncție de integrare senzorială și de modulare senzorială. Modularea senzorială este abilitatea sistemului nervos de a stabili un echilibru între nivelul activării individuale și intensitatea stimulului perceput.

Tulburările de integrare senzorială sunt adesea prezente în rândul copiilor care prezintă dizabilități de învățare, autism, tulburări de dispoziție afectivă etc. Primele simptome ale tulburărilor de integrare senzorială sunt legate de probleme de reglare, cum ar fi problemele de somn, abilități reduse de autocalmare, nivel de activitate foarte scăzut ori foarte ridicat și reactivitate scăzută sau exagerată la simularea senzorială.

De obicei, copiii care suferă de o tulburare de dispoziție afectivă combinată cu o disfuncție de integrare senzorială prezintă numeroase simptome în perioada preșcolară. Copiii mici cu hipersensibilitate senzorială își manifestă disconfortul evitând stimulul, retrăgându-se într-un colț sau manifestând accese de furie. Lovirea, aruncarea obiectelor și mușcatul sunt comportamente care pot fi legate de hipersensibiliate. Unii copii ce prezintă probleme de integrare senzorială trec brusc de la o stare de mulțumire și de bucurie la o criză de nervi, fără avertisment sau fără vreun stimul sau vreun eveniment anume. Acești copii au o toleranță scăzută la frustrare, enervându-se rapid atunci când nu reușesc să rezolve o problemă sau să manevreze o jucărie.

Dificultățile de natură senzorială provoacă și probleme legate de separare, mai ales în situațiile în care părintele este singura persoană care îi oferă copilului un mediu senzorial previzibil.

Copiii cu probleme de integrare senzorială oscilează între un răspuns hiporeactiv și unul hiperreactiv la stimularea senzorială. Copilul care este hiperreactiv la stimularea senzorială se poate retrage din fața stimului (spre exemplu, își acoperă urechile ), evită sarcinile sau situațiile ce evocă o anumită reacție sau reacționează cu intensitate (aruncă obiecte, lovește ).

Tulburările de integrare senzorială au un impact major asupra capacității copiilor de a tolera o diversitate de stimuli senzoriali ce provin de la ceilalți și din mediu, prin urmare ei reacționează într-o modalitate adaptativă sau flexibilă la informațiile de natură senzorială.

Bibliografie:

DeGangi, G., Kendall, A. (2013 ). Cum să fii un părinte eficient pentru copilul dificil, Cluj-Napoca: ASCR