Din nefericire, copiii cu tulburări de limbaj sunt adesea respinși de cei din jur, iar din cauza dizabilității lor, au dificultăți în ceea ce privește capacitatea de răspuns și conștientizare socială.

Părinții acestor copii ajung să trăiască un accentuat sentiment de neputință, angoasă și incertitudine. Unii încearcă să gestioneze această situație printr-o gândire rațională - caută explicații logice, citesc mult despre achiziția limbajului și despre tulburările de limbaj, consultă specialiști -, ații au o atitudine negativistă, catastrofică, în sensul că își creează scenarii grave cu privire la problema cu care se confruntă, învinovățindu-se.

În anumite situații, recuperarea întârzierii poate fi realizată prin suport de specialitate, însă cel mai des se recomandă o bună colaborare între specialist și părinte, cel din urmă devenind un "co-terapeut" al propriului copil.

Factorii de risc pentru tulburările de limbaj și comunicare sunt: istoricul familial care evidențiază existența unor patologii de limbaj, genul masculin al copilului, nașterea prematură și greutatea mică la naștere.

Demersul de intervenție în contextul întârzierii în dezvoltarea limbajului poate fi nuanțat în funcție de: vârsta cronologică la care s-a realizat diagnosticarea, factorii de mediu care interferează cu evoluția tipică, specificitatea simptomatologică, severitatea tabloului simptomatologic.

Copiii cu tulburări de limbaj tind să se descurce cel mai bine când li se oferă susținerea și instruirea suplimentare de care au nevoie. Acest lucru se poate realiza de obicei dacă sunt susținuți total de către un psiholog/Psieducator. Spre exemplu, în mediul unei clase normale, profesorii trebuie să depună un efort concertat pentru a promova acceptarea elevilor cu deficiențe de limbaj de către colegii lor. Mulți educatori apelează la învățarea prin colaborare și activitățile de învățare de la colegi pentru a promova acceptarea lor. Aceste experiențe sunt asocialte cu un grad mai mare de acceptare de către colegi și rezultate mai bune ale tuturor copiilor implicați. Simplul contact cu copii care au aptitudini diferite sau care provin din medii diferite nu este suficient pentru a le schimba atitudinile și prejudecățile. Este necesară implicarea în interacțiuni seminificative de colaborare. De obicei se urmăreşte realizarea completă a paşilor de învăţare, astfel încât să se poată preveni regresul şi eşecul şcolar. Se vor crea contexte cât mai variate şi plăcute, care să atragă copilul în joc şi în activitate.

Cele mai multe intervenții terapeutice pentru copiii cu tulburări de limbaj sunt gândite pentru a fi implementate de către specialiști în medii controlate, după programe și prin tehnici prestabilite, adaptate copiilor și caracteristicilor lor.

Bibliografie

• Harwood, Robin; Miller, Scott; Vasta Ross (2010 ), Psihologia copilului, Iaşi: Polirom.

• Hațegan, C. B., (2016 ), Logopedia. Terapia tulburărilor de limbaj. Structuri deschise. București: Trei.

• Păunescu, C. (1983 ), Copilul deficient. Cunoașterea și educarea lui, București: Ştiinţifică şi Enciclopedică.