În viaţa de zi cu zi întâlnim adesea aceste două convingeri. Însă care dintre ele este adevărată? Să aibă dreptate cei care afirmă că în viaţa de cuplu ajungem să ne alegem parteneri (e ) care ne sunt opuşi nouă ca şi trăsături, preocupări, etc., sau cei care afirmă contrariul?
Dacă sunt întrebaţi cu privire la tipul de partener (ă ) pe care îl (o ) caută, cei mai mulţi oameni consideră că este nevoie să îşi caute jumătatea, persoana care să îi completeze, adică acea persoană care are ceea ce lor le lipseşte. Mai mult, se consideră că partenerii (ele ) care ni se aseamănă, sunt plictisitori.
Această convingere este extrem de populară, atât pe paginile web de matrimoniale, cât şi în multe cărţi de auto-ajutorare cu privire la întemeierea unei relaţii de succes, de tipul "Cum să fii fericit alături de partenerul tău (ta ) până la adânci bătrâneţi".
Studiile de specialitate arată că atunci când vorbim despre relaţii interpersonale, contrariile nu se atrag. Mai degrabă este vorba despre tendinţa oamenilor de a se simţi atraşi de oameni similari, decât de complementaritate.
Multe studii au demonstrat că există o probabilitate mai mare ca persoanele cu trăsături de personalitate asemănătoare să simtă atracţie unele faţă de altele, decât faţă de persoane diferite (Lewak, Wakefield, & Briggs, 1985 ) . De exemplu, persoanele cu Tipul A de personalitate (competitive, muncitoare, sârguincioase şi ostile ) preferă să se întâlnească cu parteneri (partenere ) care au tot trăsături de personalitate de tip A (Morell, Twillman, & Sullaway, 1989 ) .
Aceeaşi regulă se aplică şi în cazul prietenilor. Preferăm să ne petrecem timpul cu persoane care au trăsături de personalitate similare, mai degrabă decât cu persoane care au trăsături disimilare ((Nangle, Erdley, Zeff, Stanchfield, & Gold, 2004 ) .
Similaritatea în trăsăturile de personalitate reprezintă un predictor bun nu numai pentru atracţia iniţială, ci şi pentru stabilitatea maritală şi fericirea în cuplu (Caspi & Herbener, 1990; Lazarus, 2001 ) . Cu toate acestea, nu numai similaritatea contează într-o relaţie. Este importantă, necesară, dar nu şi suficientă.
După cum se poate vedea, "Contrariile nu se atrag" (poate numai în fizică ), în alegerea partenerilor de viaţă. Ceea ce contează este viziunea comună, asemănarea.
Ca fapt divers: Cum a apărut acest mit?
Dr. Steven Jay Lynn, fostul preşedinte al Asociaţiei Psihologilor din America, consideră că ideea de "Contrariile se atrag" reprezintă, în primul rând, o idee fascinantă pentru producătorii de filme de la Hollywood. Ideea ca doi oameni diferiţi să ajungă împreună reprezintă un scenariu mult mai intrigant decât dacă ar fi vorba de două persoane asemănătoare sau din aceeaşi clasă socială. Astfel, deoarece există o mare probabilitate de a întâlni situaţii de acest gen în cărţi, filme şi seriale de televiziune, mitul pe care l-am propus spre analizare a ajuns să fie perceput ca normalitate. A doua explicaţie este că fiecare dintre noi tânjeşte după o persoană care să ne completeze. Şi în al treilea rând, este posibil să existe o urmă de adevăr în afirmaţia "contrariile se atrag", pentru că câteva diferenţe interesante între parteneri pot să facă relaţia mai fierbinte (Baron & Byrne, 1994 ) .
Reflectaţi asupra propriei relaţii: partenerul (a ) vă este similar sau total diferit?