A-ţi duce maşina la service vs. a duce pe cineva la psihoterapeut

O parte dintre oamenii care apelează la psihoterapie nu o fac pentru că întâmpină ei înşişi dificultăţi în viaţa personală, ci pentru că altcineva din ecosistemul lor trebuie „reparat” – în aşa fel încât ei să poată fi fericiţi şi împliniţi.

La cine mă refer? La mama care-şi duce copilul la „reparat” pentru ca acesta să înceapă (în mod miraculos, dacă se poate) să ia note mari la şcoală; la copiii care-şi duc părinţii trecuţi de o anumită vârstă pentru că nu se mai pot înţelege cu ei şi au devenit dificili; la soţia care-şi duce soţul alcoolic la psiholog „ca să se lase de băut” (pentru binele lui, desigur), şi multe alte cazuri când cineva are dificultăţi de relaţionare cu altcineva, iar acel „altcineva” preia 100% din povară.

Părinţii perfecţi şi copilul-problemă
Nu de puţine ori, o pereche de părinţi (sau doar unul dintre reprezentanţii acesteia) ajung la cabinet cu copilul lor şi, ca într-o vizită la medic, recită o listă de acuze simptomatice: e agresiv cu ceilalţi copii, ia note mici, chiuleşte de la şcoală, vorbeşte urât cu doamna, a fost prins că fură, etc.

Părinţii care-şi aduc copilul la psiholog precum maşina la service nu s-ar gândi nici măcar pentru o milisecundă la faptul că e posibil ca şi ei să fie parte din ecuaţie. Nicidecum. În schimb, arată cu degetul înspre cel mic (şi „defect”, desigur) şi au pretenţia ca psihologul să facă ceva magic şi „să-l convingă” să nu mai fure, să pună burta pe carte, ş.a.m.d. Atitudinea lor ar putea fi exprimată astfel: „Uite, ţi-l las aici, îmi spui cât face şi când să revin să-l iau. Mă duc, dau o tură în Mall la cumpărături, sau îmi mai fac de lucru, iar când revin, am pretenţia să mi-l predai funcţional şi strălucitor.”.

Însă e o problemă aici: copilul este întotdeauna simptomul familiei. Altfel spus, având în vedere că el (sau ea) nu a crescut sub un clopot de sticlă, şi-a dezvoltat psihicul şi comportamentele (inclusiv cele „de nedorit”) în relaţie cu părinţii şi restul familiei. În primii ani de viaţă, când a învăţat să meargă, să articuleze cuvinte şi să se enerveze sau să râdă la diferiţi stimuli, a învăţat şi ce înseamnă să fii băieţel sau fetiţă, ce înseamnă să fii un om bun sau rău, şi cum reacţionează tati când e nervos, sau mami când vrea să obţină ceva de la taţi.

Mulţi părinţi sunt sideraţi când aud o astfel de ipoteză.
Aşa că, pentru a-şi face înţelese ideile, mulţi psihologi apelează la anumite întrebări: când părintele spune despre copil că „e agresiv”, psihologul îl întreabă „cine e mai agresiv la voi în familie?”; când spune „nu mă ascultă şi face tot ca el”, îl va întreba „cine e mai ambiţios şi încăpăţânat dintre voi?”. În mod interesant, părinţii ştiu foarte bine la ce se referă terapeutul. Niciodată nu am auzit pe cineva să spună ”nu ştiu” sau ”nu este cazul de aşa ceva în familia noastră”.

Iar, după ce lămuresc acest aspect, psihologul le reaminteşte că atunci când arăţi cu degetul înspre cineva într-o astfel de situaţie, alte trei degete arată înspre tine. Nu are niciun rost să „psihologizăm” un copil. Atunci când şi părinţii sunt angrenaţi în proces şi realizează cum copilul este, de fapt, oglinda lor, rezultatele încep să apară.

„Scapă-mă de mama”
Atunci când se fac mari, şi părinţii pot deveni problematici.
Se spune despre bătrâni că devin mai răi odată cu înaintarea în vârstă. Acest lucru nu este adevărat. Ei devin pur şi simplu mai buni la ceea ce au făcut deja o viaţă întreagă. Dacă au fost răsfăţaţi sau imaturi emoţional sau arţăgoşi sau au jucat rolul de victimă o viaţă întreagă, aceste comportamente se pot cimenta şi exacerba la bătrâneţe.

Un om a venit şi mi-a spus „Am nevoie să o aduc pe mama la tine, cred că e bipolară sau ceva. Nu mă mai înţeleg cu ea”. L-am întrebat despre ce este vorba şi mi-a explicat cum se confruntă, de fapt, cu o problemă de relaţionare. Bineînţeles, când vorbim de relaţionare avem musai nevoie de minim doi oameni în ecuaţie – însă şi aici omul nu percepea decât jumătatea „rea” a ecuaţiei: mama.

Când i-am sugerat să vină împreună cu mama la terapie, a spus: „nu prea îmi plac mie psihologii”. Pe lângă faptul că e profund amuzantă şi paradoxală în acelaşi timp, afirmaţia lui are şi câteva implicaţii interesante: „eşti bun dacă o repari pe mama, şi sunt dispus să apelez la tine; dar hai să nu deschidem cutia Pandorei cu problemele mele, că atunci, brusc, o să-mi displaci”.

Concluzie?
„Eu sunt cel bun, tu eşti cel rău” par să spună clienţii care au probleme „cu altcineva”. În teorie, este imposibil ca într-o relaţie dinamicile să depindă în proporţie de 100% de unul dintre oameni şi 0% de celălalt. Însă, în ciuda realităţii, această viziune în alb şi negru, fără nuanţe de gri este cel mai frecvent întâlnită la oamenii imaturi emoţional.

De fapt, la un nivel profund al minţii lor (subconştient, bineînţeles) oamenii care arată cu degetul înspre alţii realizează că într-adevăr sunt şi ei parte din problemă. Însă este mult prea dureros să dea ochii cu o astfel de realitate, aşa că preferă să o refuleze, adică, pe româneşte fie spus, să o măture sub covor. Mulţi dintre părinţii care au probleme cu copilul sunt plini de îndoieli şi sentimente de inadecvare legate de ei înşişi („Oare nu fac eu bine ce fac?”). Însă pentru a le evita, le neagă şi transferă responsabilitatea la cel mic (care o poate duce mult mai uşor, nu?). Până la urmă, această dinamică este, cum spuneam, o chestiune de maturitate emoţională şi ţine foarte mult de nevoia de a-i controla pe ceilalţi.

Aceste aspecte pot fi lucrate la cabinet, însă, conform bancului cu psihologul şi becul („De câţi psihologi e nevoie să schimbe un bec? De unul, însă becul trebuie să vrea să se schimbe.”) este nevoie să privim în ochi realitatea înainte de a avea pretenţii de la ea.