Psihologia iertării

Oamenii par a avea o înclinaţie înnăscută să răspundă răului cu rău, să reacţioneze la o conduită interpersonală negativă cu o altă conduită negativă. Atunci când sunt jigniţi, înşelaţi sau atacaţi, majoritatea oamenilor au tendinţa să evite sau să se răzbune pe cel care le-a greşit. Un mecanism care poate întrerupe ciclicitatea naturală a evitării şi răzbunării este iertarea, o abordare prin care persoana înăbuşă sau stăpâneşte răspunsul său natural negativ şi devine tot mai motivată să adopte în schimb conduite pozitive.

Iertarea poate fi definită în funcţie de proprietăţile sale ca un răspuns, ca o predispoziţie de personalitate sau o caracteristică a unităţilor sociale.

Ca răspuns, iertarea este înţeleasă ca o schimbare prosocială în ceea ce priveşte gândurile, emoţiile şi comportamentul victimei faţă de cel care este condamnabil. Atunci când cineva iartă, răspunsul său (ceea ce simte şi gândeşte, ce ar vrea să facă sau cum se comportă la propriu) faţă de cel care l-a jignit sau rănit devine mai puţin negativ şi mai pozitiv – sau prosocial – în timp.

Iertarea ca predispoziţie de personalite poate fi înţeleasă ca o înclinaţie de a-i ierta pe ceilalţi într-o gamă largă şi variată de circumstanţe interpersonale.

Iertarea ca o calitate a unităţilor sociale este înţeleasă ca un atribut similar intimităţii, încrederii sau angajamentului. Unele structuri sociale sunt caracterizate printr-un grad mare de iertare pe când altele au un grad mai mic. În unele căsnicii, familii sau comunităţi, membrii sunt cu uşurinţă iertaţi pentru transgresiunile lor, pe când în alte instituţii sociale aceştia sunt urgent înlăturaţi şi pedepsiţi.

Cercetările asupra iertării s-au axat în principiu pe câteva dimensiuni:
a. cum se dezvoltă înclinaţia de a ierta de-a lungul vieţii
b. care sunt trăsăturile de personalitate asociate iertării
c. care sunt factorii psihosociali care influenţează iertarea
d. care este legătura dintre iertare şi sănătate şi bunăstare

Conform studiilor (Enright et al, 1989, Girard & Mullet, 1997, Mullet & Girard, 2000, Mullet et al., 1998, Park & Enright, 1997, Subkoviak et al., 1995) în general, oamenii devin mai iertători pe măsură ce înaintează în vârstă.

Persoanele iertătoare diferă de cei care iartă mai puţin prin multe atribute ale personalităţii astfel: au mai puţine emoţii negative (anxietate, depresie, ostilitate), sunt mai puţin ruminative, mai puţin narcisice, exploatatoare şi mult mai empatice. Acestea tind să aprobe atitudini şi comportamente dezirabile din punct de vedere social. Astfel, predispoziţia de a ierta pare să fie cel mai puternic asociată cu agreabilitatea şi stabilitatea emoţională.

De asemenea, iertarea este influenţată şi de caracteristicile transgresiunii şi a contextului în care apare. În general, oamenii au dificultăţi în a ierta ofensele care par a fi intenţionate, severe şi care au consecinţe negative. Un aspect care poate facilita iertarea este ca persoana care a produs “răul” să-şi ceară iertare. Acest lucru reduce emoţiile negative faţă de transgresor şi creşte gradul de empatie. Scuzele şi expresia remuşcării îi permite victimei să facă diferenţa dintre persoană şi comportamentul negativ al acesteia.

Caracteristicile relaţiei interpersonale influenţează procesul iertării. Studiile au arătat (Nelson, 1993, Rackley, 1993, Roloff &Janiszewki, 1989, Woodman, 1991) că oamenii sunt mai dispuşi să ierte în relaţii în care se simt satisfăcuţi, apropiaţi şi angajaţi. În plus, nu doar apropierea în relaţie facilitează iertarea, ci chiar iertarea facilitează restabilirea apropierii (McCullough, 1998).

În ceea ce priveşte legătura dintre a ierta şi sănătatea mentală, studiile au arătat (Tangney, 1999) că tendinţa de a-i ierta pe ceilalţi şi pe sine este asociată cu un nivel scăzut de depresie, furie-ostilitate, ideaţie paranoidă şi sensibilitate interpersonală (inadecvare şi inferioritate).

Iertarea este un proces interpersonal şi intrapsihic care se desfăşoară în timp şi implică o alegere. Persoana care iartă se eliberează pe sine de furie, resentiment şi frică.


Bibliografie:
McCullough, M Witvliet, Ch V., The Psychology of Forgiveness în Snyder, C.R., Lopez, Sh J, (2002) Handbook of Positive Psychology, Oxford University Press
Murphy, J G., Lamb, Sh (2002) Before forgiving: cautionary views of forgiveness in psychotherapy, Oxford University Press