Depresia şi stilul explicativ

Depresia, în sens „medical” riguros, este o boală a dispoziţiei sau a funcţiei timice. Ea este definită ca „boală mentală caracterizată printr-o modificare profundă a stării timice, a dispoziţiei în sensul tristeţii, a suferinţei morale şi a încetinirii psihomotorii” (Larousse, Marele dicţionar al psihologiei, 2006, p. 326).

Episoadele depresive sunt definite în funcţie de severitate (uşoare, medii, severe, cu sau fără caracteristici psihotice, în remisie totală sau parţială), de cronicitate şi de profilul evolutiv (cu sau fără vindecare completă între episoade, cu caracter sezonier, cu cicluri rapide). Pentru a primi diagnosticul de „episod depresiv major”, în conformitate cu Manualul de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale DSM-IV-TR, trebuiesc îndeplinite cel puţin cinci din următoarele nouă simptome:
1. dispoziţie depresivă
2. pierderea interesului sau plăcerii pentru activităţile obişnuite
3. scăderea sau creşterea ponderală sau pierderea poftei de mâncare
4. perturbare a somnului
5. schimbări în psihomotricitate (agitaţie sau lentoare psihomotorie)
6. diminuarea energiei, oboseală
7. sentimente de vină şi devalorizare
8. slăbirea abilităţii de gândire, concentrare sau decizie
9. gânduri sau acte suicidare

Se precizează că un episod depresiv netratat durează de regulă şase luni sau mai mult, indiferent de etatea subiectului la debut. În majoritatea cazurilor, există o remisiune completă a simptomelor, însă în 20-30% din cazuri unele simptome depresive pot persista luni sau ani, fără a fi îndeplinite complet criteriile pentru un episod depresiv major.

Etiologia depresiei din diverse perspective teoretice Multă vreme, în tratamentul tulburărilor depresive n-a existat decât laudanumul (un derivat de opiu) care determina o sedaţie a suferinţei pacientului în aşteptarea încheierii spontane a episodului şi, mai apoi, electroşocul. Acesta avea să devină tratamentul preferat pentru tratamentul tulburărilor dispoziţiei datorită vitezei sale de acţiune, care îl face util în situaţii de urgenţă, atunci când riscul suicidar este mare, sau în caz de stupoare melancolică. Pentru formele delirante de melancolie, electroşocul s-a impus ca metodă de tratare privilegiată, în timp ce celelalte tratamente s-au dovedit a fi ineficace. Astăzi, metoda este numită electronarcoză, deoarece este aplicată în timpul unui somn provocat. În cazuri speciale, ea este folosită şi astăzi atunci când antidepresivele nu au efect sau sunt contraindicate.

Descoperirea primelor antidepresive după cel de-al Doilea Război Mondial avea să transforme atât tratamentul tulburărilor depresive cât şi percepţia aportului factorilor biologici în etiologia depresiei. Astfel, în 1957 au fost descoperite aproape simultan cele mai importante antidepresive din cele două principale familii: iproniazida (din grupul inhibitorilor monoaminooxidazei, IMAO) şi imipramina (capul de listă al antidepresivelor triciclice), a căror eficacitate părea cu atât mai mare cu cât depresia era de tip endogen, survenind fără factori declanşatori externi şi fiind însoţită de importante semne neurovegetative. Descoperirea efectului antidepresiv al imipraminei a condus la ipoteza aminică a depresiei. Acesta sugerează că tulburările dispoziţiei sunt legate de disfuncţionalităţi în concentraţia monoaminelor în fluidele corpului. Monoaminele sunt principalii neurotransmiţători ai zonelor cerebrale care reglează funcţia timică (afectivitatea sau dispoziţia). Activitatea acestor neuromediatori constă în transmiterea “mesajului” între două celule nervoase (neuroni). Astfel, în timpul depresiei, se pare că numărul de amine disponibil la nivelul spaţiului sinaptic este redus şi crescut în timpul maniei.

Sunt incriminaţi şi factori endocrini şi genetici în geneza depresiilor.

Psihanaliştii descriu melancolia ca o formă a doliului patologic care duce la maladia mentală. În depresie, bolnavul trebuie să înfrunte o pierdere imaginară, adresându-şi lui însuşi reproşurile şi agresivitatea destinate în mod normal obiectului pierdut.

Din perspectivă cognitivistă, tulburarea psihopatologică este văzută ca rezultat al unor distorsiuni cognitive. Aaron Temkin Beck a constatat că depresivii cred lucruri groaznice despre ei înşişi, despre lume şi despre viitorul lor. Aceste distorsiuni cognitive constituie cele trei elemente explicative ale aşa-numitei „triade cognitive negative”. Beck este de părere că aceste gânduri negative tind să apară rapid şi în mod automat, ele nefăcând obiectul unui control conştient. În acest fel, deşi nu corespund realităţii, ele unt acceptate necritic şi percepute ca fiind adevărate, se sustrag unei analize conştiente şi blochează schimbarea.

Modelul neajutorării învăţate şi reformularea lui. Stilul explicativ negativ În anul 1964, Martin E. P. Seligman (fondatorul Psihologiei Pozitive şi fost Preşedinte al Asociaţiei Americane de Psihologie), pe atunci un tânăr de 21 de ani, sosea la laboratorul profesorului Richard Solomon de la Universitatea din Pennsylvania, unde, în plină campanie behavioristă (behaviorismul impunea comportamentul uman ca unic obiect legitim de studiu în psihologie, ignorând problema semnificaţiilor comportamentelor), avea să descopere un model „animal” al neajutorării învăţate. În experimentele de laborator, câinii lui Martin Seligman aveau să înveţe neajutorarea.

Împreună cu colegul său, Steve Maier, Seligman punea la cale un experiment care avea să şocheze marile personalităţi ale psihologiei behavioriste, contrazicându-le teoria conform căreia animalele nu învaţă nimic, ci doar reacţionează. Într-un experiment triadic în două faze, Seligman şi Maier au recurs la trei grupuri de câini: În prima fază, „grupul nemişcat” era supus unor şocuri electrice care încetau doar atunci când animalele stăteau nemişcate. Al doilea grup, numit „cuplat”, primea şocuri concomitent cu primul grup, fără să le poată controla, în timp ce „grupul neşocat” nu primea şocuri electrice. În cea de-a doua fază a experimentului, căinii erau duşi într-o navetă, unde puteau scăpa de şocuri sărind peste un obstacol. Behavioriştii preziceau că animalele din grupurile „nemişcat” şi „cuplat” vor rămâne pasive, deoarece primiseră recompense atunci când stăteau nemişcate, iar pasivitatea va fi mai accentuată în cazul primului grup, al cărui comportament pasiv a fost întărit pozitiv în mod constant. Rezultatele însă i-au contrazis pe behaviorişti, confirmând ipoteza neajutorării învăţate: Astfel, grupul „nemişcat” învăţa destul de repede să sară peste obstacol pentru a scăpa de şocurile electrice, în timp ce grupul „cuplat” învăţa neajutorarea, înţelegând că orice ar face, nu conta. Câinii din grupul astfel afectat se aşezau pe jos, rămânând pasivi. După cum era de aşteptat, cei din grupul „neşocat” nu erau afectaţi şi scăpau cu agilitate de şocuri.

Teoria mai spune că, dacă neajutorarea se poate învăţa, atunci ea se poate şi dezvăţa. Învăţarea controlului previne neajutorarea, fenomen demonstrat în experimentele de laborator, numit „imunizare”.

Rezumând, neajutorarea apare după repetate experienţe ale incontrolabilităţii unui stimul nociv şi se exteriorizează prin deficite motivaţionale, manifestate prin pasivitate, renunţare, retragere, ele fiind însoţite de răspunsuri emoţionale (anxietate, depresie) şi limitarea capacităţii de învăţare.

Modelul neajutorării învăţate elaborat de Seligman şi Maier (1967) putea fi extrapolat la probleme legate de suferinţa umană. Experimente ulterioare (Hiroto, 1974, Hiroto, Seligman, 1975, Seligman, 1979) aveau să demonstreze acest lucru. Totuşi, o treime dintre subiecţii umani nu au devenit neajutoraţi. Şi, dintre cei care au învăţat neajutorarea, unii revenau în alte situaţii la normal, în timp ce alţii renunţau şi în situaţii complet noi. Psihiatrul britanic John Teasdale avea să îi reproşeze lui Seligman faptul că teoria lui nu stătea în picioare, deoarece ea nu oferea un răspuns la întrebarea: cine renunţă şi devine neajutorat, cine nu şi de ce?

Împreună cu Teasdale, Seligman propune o abordare revizuită printr-o adaptare a teoriei atribuirii a lui Bernard Weiner, care susţine că singurul lucru care contează este modul în care oamenii interpretează cauzele succesului şi eşecului lor. Modelul reformulat al neajutorării învăţate (Seligman, Teasdale, Abramson, 1978) postulează că, „la om, comportamentul este controlat nu doar de ’programul de consolidare’ din mediul extern, ci şi de o stare mentală internă, de explicaţiile pe care oamenii şi le dau pentru a înţelege de ce mediul exterior le-a programat astfel consolidarea” (Seligman, Optimismul se învaţă. Ştiinţa controlului personal, 2004, p. 54). Astfel, Teasdale, Seligman şi Abramson susţin că depresia se bazează pe un anumit stil explicativ. El reprezintă o deprindere de a gândi, învăţată – aşa cum susţinea şi Beck – în copilărie şi adolescenţă. Stilul depresiv de atribuire poate fi descris prin triada: personalizare, permanenţă şi generalizare.

Personalizarea se referă la atribuţiile interne pe care o persoană le face pentru a-şi explica cauzele pentru incontrolabilitate, ele fiind localizate în interiorul persoanei, spre deosebire de atribuţiile externe, unde cauzele sunt localizate în exterior. Personalizarea atrage după sine o pierdere a stimei de sine şi un deficit motivaţional, ce se exprimă ca neajutorare.
Permanenţa, în sensul unor atribuţii stabile, spre deosebire de cele variabile, se referă la generalizarea expectanţei de neajutorare în timp. Oamenii cred că motivele evenimentelor neplăcute sunt permanente, ceea ce va genera o reacţie cronică de neajutorare.
Generalizarea, înţeleasă prin atribuţii globale, spre deosebire de cele specifice, se referă la puterea de răspândire a evenimentelor negative. Dacă permanenţa determină pentru cât timp renunţă o persoană, atunci generalizarea produce neajutorarea în multiple situaţii.
Rezumând, persoanele care dau un anumit tip de explicaţii evenimentelor negative (prin atribuţii interne, stabile şi globale) sunt predispuse spre neajutorare şi, în consecinţă, spre depresie. În schimb, evenimentele pozitive (succesele) sunt atribuite de depresivi unor factori cauzali externi, variabili şi specifici.

În experimentele de neajutorare învăţată, subiecţii cărora li se permisese controlul asupra evenimentelor nu prezentau nici unul din simptomele unui episod depresiv major, în schimb cei care experimentau incontrolabilitatea, crezând că propriile acţiuni sunt inutile, prezentau nu mai puţin de opt din cele nouă simptome critice ale unui episod depresiv major.

Ceea ce contează până la urmă în depresie, spune Seligman, este obişnuinţa explicativă pesimistă vizavi de evenimentele neplăcute de viaţă. Pesimismul produce o demoralizare de lungă durată, generatoare de depresie. „Oamenii care posedă un stil explicativ pesimist şi trec prin evenimente neplăcute vor suferi probabil o depresie, în timp ce oamenii care posedă un stil explicativ pozitiv şi trec prin evenimente neplăcute vor tinde să reziste la depresie” Seligman, Optimismul se învaţă. Ştiinţa controlului personal, 2004, p. 88).

Procesul mental care alimentează pesimismul este ruminaţia (tendinţa de a stărui asupra gândurilor negre şi a evenimentelor neplăcute). Pesimiştii “rumegători” au cel mai mare risc de a dezvolta o depresie. Prin teoria ruminaţiei, Seligman explică repartiţia inegală pe sexe în depresie, cunoscut fiind că proporţia femei/bărbaţi cu depresie este de doi la unu. Când sunt deprimaţi, bărbaţii caută experienţe plăcute care să le distragă atenţia, în schimb femeile despică firul în patru şi ajung să fie copleşite de problemă. O altă cauză ar consta în faptul că, în societatea noastră, femeile au o vastă experienţă de neajutorare. Încă pe băncile şcolii, fetele primesc un tratament diferit de cel al băieţilor. În general, atunci când este certat de către profesor, băiatului i se reproşează că nu a fost destul de atent sau că nu s-a străduit îndeajuns. Aceste explicaţii sunt temporare şi specifice. Fetele, în schimb, întâmpină critici generalizatoare legate de eşecurile lor, atunci când li se spune, de exemplu, că nu sunt prea grozave la cutare materie, astfel încât ele ajung să-şi explice insuccesele prin cauze interne, permanente şi globale.

Seligman identifică trei factori care stau la baza dezvoltării unui stil explicativ pesimist în perioada copilăriei: stilul explicativ pesimist al mamei (copiii se orientează după modul în care persoana care îi îngrijeşte, mama, interpretează cauzele evenimentelor; cercetările arată un stil explicativ al copilului foarte apropiat de cel al mamei, nu şi de cel al tatălui), tipul de critică oferit copilului în situaţiile de insucces şi natura pierderilor sau a evenimentelor de viaţă traumatizante. Se presupune că stilul explicativ al copilului este deja format după vârsta de şapte ani.

Stilul explicativ măsoară tendinţa oamenilor spre optimism ca tendinţă generală, relativ stabilă, de a avea o concepţie pozitivă asupra viitorului şi experienţelor de viaţă sau pesimism, caracterizat prin expectaţii negative privind efectul acţiunilor întreprinse. Persoanele care privesc viaţa cu optimism evaluează mediul social şi fizic în mod pozitiv, investesc mai mult efort pentru a preveni problemele sau pentru a le transforma, savurează mai mult viaţa, se ajustează mai eficient la stres şi boală. Pesimiştii reacţionează la situaţii problematice şi dezamăgiri prin renunţare, evitare, neajutorare şi negare.

Concluzii Depresia este o grea încercare pentru cei afectaţi. Răsunetul psihic al bolii psihice depinde de percepţia de sine, de trăirea subiectivă a realităţii şi a evenimentelor de viaţă, de structurile de personalitate şi de experienţa primilor ani de viaţă.

Deseori, depresia se calează pe o imagine deformată asupra lumii, ca urmare a unui stil explicativ pesimist. Aici intervin obişnuinţele explicative: când realitatea permite mai multe posibilităţi de explicaţie, în cazul unor evenimente negative reacţionează deosebit de depresiv aceia care tind să interpreteze cauzele acestui eveniment ca fiind imposibil de modificat, date o dată pentru totdeauna şi determinate de propria persoană (permanenţă, generalizare şi personalizare negativă).

Seligman descrie aşa-numita „neajutorare învăţată” drept urmare a unui stil explicativ negativ şi ca mecanism central de apariţie a unei depresii nevrotice. Neajutorarea care apare la persoanele depresive este învăţată. Altfel spus, subiecţii depresivi au fost dezvăţaţi de răspunsul normal, sănătos, anume acela de a se apăra activ. Acest mecanism însuşit încă din prima copilărie duce la adult la fixarea unui sentiment de neputinţă. Dificultatea de a face faţă vieţii îl doboară pe individ. Totuşi, nu evenimentele exterioare determină un asemenea efect, ci aşteptarea ca nici un comportament propriu să nu le poate influenţa. Seligman spune: „Mai important decât ceea ce ne izbeşte de fapt este modul în care apreciem situaţia, cum ne explicăm evenimentul reactiv…” (Seligman, 2004).


Bibliografie:
Freud, S. (2004). Doliu şi melancolie. În Opere vol. III, Psihologia inconştientului (p. 171-191). Bucureşti: Editura Trei;
Gjerris, A. (1996). Stadiul actual în biologia tulburărilor afective. În Vraşti, R., Eisemann, M. (coord.) Depresii – Noi perspective (p. 21-32). Bucureşti: Editura All;
Larousse. Marele dicţionar al psihologiei (2006). Bucureşti: Editura Trei;
Manual de diagnostic şi statistică a tulburărilor mentale (2003), Ediţia a patra revizuită, DSM-IV-TR 2000, Asociaţia Psihiatrilor Liberi din România, Bucureşti;
Perris, C. (1996). O vedere multifactorială a cauzelor tulburărilor psihopatologice. În Vraşti, R., Eisemann, M. (coord.) Depresii – Noi perspective (p. 7-13). Bucureşti: Editura All;
Quinodoz, J.-M. (2005). Citindu-l pe Freud. Descoperirea cronologică a operei freudiene. Bucureşti: Editura Fundaţiei Generaţia;
Richter, J., Richter, G. (1996). Tulburări cognitive la pacienţii depresivi. În Vraşti, R., Eisemann, M. (coord.) Depresii – Noi perspective (p. 67-87). Bucureşti: Editura All;
Seligman, M. (2004). Optimismul se învaţă. Ştiinţa controlului personal. Bucureşti: Editura Humanitas.