Alexitimia: când nu găsești cuvinte pentru ce simți

Ce este alexitimia

Termenul a apărut în anii 1970, în lucrările psihiatrului Peter Sifneos — profesor la Harvard — și ale colegilor săi, și înseamnă literal „fără cuvinte pentru emoții"^[1][2]. Nu este o boală sau o tulburare psihiatrică de sine stătătoare, ci o trăsătură de personalitate multidimensională, distribuită normal în populația generală: niveluri ridicate de alexitimie apar la aproximativ 10% dintre oameni^[2]. În grupurile clinice proporția este semnificativ mai mare — la persoanele cu tulburări din spectrul autist, cu depresie, cu anxietate sau cu boli neurologice^[3]. Alte estimări dau un interval mai larg, de 5-13% din populație, cu o prevalență mai mare la bărbați decât la femei^[1][4].

Alexitimia nu se reduce la „a nu vorbi despre sentimente". Pe lângă dificultatea de a identifica și de a descrie emoțiile, cuprinde dificultatea de a deosebi o stare emoțională de o senzație a corpului și un stil de gândire orientat spre exterior^[2][3] — cu accentul pus pe fapte concrete și cu puțină introspecție emoțională^[4].

Cum se manifestă

Alexitimia nu înseamnă că o persoană nu simte emoții, ci că îi este foarte dificil să le identifice, să le pună în cuvinte și să le exprime altora^[1]. Trecerile în revistă ale studiilor de electroencefalografie ajung la aceeași concluzie: nu lipsește trăirea emoțională, ci apar perturbări în felul în care creierul activează și integrează informația emoțională — iar atunci când persoanele cu alexitimie sunt întrebate cât de plăcut sau de neplăcut este ceva, răspunsurile lor de multe ori nu diferă de cele ale celorlalți^[3].

Multe persoane cu alexitimie nu fac legătura între o emoție și senzația fizică care o acompaniază — de exemplu, nu observă că pieptul li se încordează atunci când sunt furioase^[1]. O trecere în revistă sistematică cu meta-analiză, pe 32 de studii transversale, a constatat că un nivel ridicat de alexitimie merge împreună cu „confuzia interoceptivă" — dificultatea de a interpreta semnalele venite din corp — și cu o acuratețe mai scăzută în perceperea acestor semnale; legătura este cea mai puternică exact pentru dificultatea de a identifica și de a descrie emoțiile^[5].

Vocabularul emoțional limitat face comunicarea cu ceilalți mai dificilă: dacă sunt întrebate direct ce simt, de multe ori pur și simplu nu știu să răspundă^[4].

Modul în care se manifestă variază de la o persoană la alta. Unele persoane descriu o senzație de amorțeală sau de detașare de propriile emoții; altele par excesiv de raționale — pot vorbi despre ce ar trebui să simtă fără să simtă efectiv acel lucru — și rămân la fel de „neclintite" chiar și în situații tensionate, cu o expresivitate emoțională redusă^[4]. La copii, alexitimia se poate observa printr-o viață imaginativă limitată și prin faptul că se joacă mai puțin „de-a prefăcutul" decât ceilalți copii^[6].

Pentru că nu-și recunosc bine propriile emoții, persoanele cu alexitimie au dificultăți și în a reacționa adecvat la emoțiile celorlalți, iar empatia are de suferit^[6]. Unele persoane raportează simptome fizice fără o cauză medicală clară, fără să recunoască vreo legătură cu o stare emoțională de fond^[1][4].

De ce apare

Cauza exactă a alexitimiei nu este pe deplin înțeleasă. Este probabil rezultatul unei combinații de factori genetici și de mediu^[4][6]. Studiile pe gemeni sugerează o predispoziție genetică, iar alexitimia este mai frecventă la rudele de gradul I ale persoanelor care o au^[1].

Mediul contează la fel de mult. O traumă din copilărie, mai ales abuzul emoțional, poate fi un factor care duce la alexitimie mai târziu în viață: distorsionează felul în care copilul învață să-și înțeleagă propriile trăiri și poate opri dezvoltarea inteligenței emoționale în perioada potrivită^[4]. Atunci când exprimarea emoțiilor nu era sigură în copilărie, persoana învață să le ascundă sau să le suprime automat, iar acest obicei poate persista toată viața^[4]. Copiii care nu interacționează suficient cu ceilalți sau care nu învață despre emoții pot dezvolta, la rândul lor, dificultăți similare^[6].

Alexitimia apare rareori izolat — de cele mai multe ori este asociată cu alte afecțiuni. Este prezentă la circa jumătate dintre persoanele cu tulburări depresive și la aproximativ 41% dintre veteranii de război cu tulburare de stres posttraumatic^[1]. Este mai frecventă și la persoanele cu tulburări alimentare^[1]. În cazul autismului, apare la aproximativ jumătate dintre persoanele din spectrul autist, deși nu este prezentă la toate — unii cercetători consideră că persoanele autiste cu alexitimie formează un subgrup distinct^[4]. Un studiu mic, pe 142 de persoane cu ADHD, a găsit niveluri ridicate de alexitimie la aproximativ 22% dintre ele^[4]. Alexitimia poate apărea și alături de afecțiuni medicale sau neurologice precum boala Alzheimer, epilepsia, traumatismele cranio-cerebrale, hipertensiunea, bolile inflamatorii intestinale, diabetul, boala Parkinson, boala Huntington, scleroza multiplă sau sindromul Tourette^[4]. O leziune cerebrală care afectează cortexul prefrontal sau cortexul cingulat anterior poate îngreuna în mod specific identificarea stărilor emoționale și poate afecta empatia și capacitatea de autoreflecție^[1].

Legătura cu reglarea emoțională și cu relațiile

Pentru specialiști, alexitimia este un factor de risc transdiagnostic pentru tulburările psihice legate de emoții — adică crește riscul pentru mai multe diagnostice diferite, nu pentru unul singur — pentru că afectează direct felul în care o persoană își reglează emoțiile^[7]. Este considerată, în plus, un factor de risc pentru probleme de sănătate și un semn care prezice un răspuns mai slab la tratamentul psihiatric^[2].

Un studiu pe 501 adulți din comunitate a comparat persoanele cu alexitimie ridicată, medie și scăzută și a găsit diferențe clare în strategiile de reglare emoțională folosite: cele cu alexitimie ridicată apelau mai rar la strategii adaptative — reevaluarea cognitivă a situației, abordarea directă a problemelor, căutarea sprijinului social — și mai frecvent la strategii mai puțin utile, precum suprimarea expresiei emoționale, retragerea comportamentală sau pur și simplu ignorarea emoției^[7]. Autorii studiului subliniază că o psihoterapie care vizează direct aceste tipare de reglare emoțională ar putea ajuta persoanele cu alexitimie ridicată^[7] — rezultatul vine însă dintr-un singur studiu transversal, bazat pe autoevaluare, așa că arată o asociere, nu o dovadă de cauzalitate.

În relații, dificultatea de a-ți identifica propriile emoții se traduce și în dificultatea de a forma și de a întreține legături afective apropiate^[1]. Persoanele cu alexitimie au probleme mai mari în rezolvarea conflictelor, pentru că le este greu să recunoască efectul pe care propriile cuvinte și acțiuni îl au asupra celor din jur^[6].

Cum se evaluează

Alexitimia nu este, prin ea însăși, o tulburare, și nu există un diagnostic clinic pentru ea^[1][4]. Specialiștii o evaluează mai ales ca parte a investigării altor afecțiuni, în special atunci când pare să apară brusc, fără o explicație clară^[4]. Pentru evaluare se folosesc chestionare de autoevaluare precum Scala Toronto de Alexitimie (în variantele cu 26 sau cu 20 de itemi) sau Chestionarul Bermond-Vorst de Alexitimie, mai nou, care măsoară și cât de ușor este o persoană activată emoțional de evenimente care, de regulă, declanșează emoții^[1][4]. Pentru că sunt bazate pe autoevaluare, aceste chestionare sunt folosite cel mai bine împreună cu observația clinică a unui specialist, nu ca instrument de autodiagnostic^[1].

Ce poate ajuta

Pentru că alexitimia apare de cele mai multe ori alături de o altă problemă psihică, tratarea acelei probleme — prin psihoterapie, exersarea abilităților sociale sau schimbări în stilul de viață — poate reduce și dificultățile legate de emoții^[6]. Studiile arată că terapiile orientate spre creșterea conștientizării emoționale, precum terapia cognitiv-comportamentală și terapia psihodinamică, pot fi eficiente^[1].

Tehnicile de mindfulness ajută pentru că te obligă să observi ce simți chiar în momentul în care se întâmplă, iar acest exercițiu de observare este primul pas spre a putea și descrie emoția respectivă^[1]. Practicile creative — scrisul de jurnal, cititul de literatură, desenul — pot ajuta, la fel, să te reconectezi cu propriile trăiri^[1]. Pe măsură ce o persoană învață să-și recunoască, să-și descrie și să reacționeze la emoții, dificultățile de tip alexitimic tind să se reducă, iar relațiile cu cei din jur au de câștigat^[6].

Când ceri ajutor

Alexitimia nu are un tratament propriu, separat, pentru că nu este o boală — dar faptul că ai dificultăți persistente în a-ți identifica sau descrie emoțiile e un motiv întemeiat să discuți cu un psiholog sau un psihoterapeut cu atestat de liberă practică de la Colegiul Psihologilor din România, mai ales dacă observi că relațiile tale au de suferit din cauza asta.

Dacă dificultățile emoționale apar alături de simptome de depresie, anxietate persistentă, tulburări de alimentație sau consum problematic de alcool ori de alte substanțe, are sens să mergi mai întâi la medicul de familie, care te poate îndruma către un psihiatru pentru evaluare și, dacă e nevoie, pentru tratamentul afecțiunii de fond. Dacă la un moment dat apar gânduri de autovătămare sau idei de suicid, acestea sunt urgențe medicale reale — mergi la cea mai apropiată Unitate de Primiri Urgențe sau sună la 112, indiferent de ora din zi sau din noapte.

Concluzii

Alexitimia nu este o lipsă de emoții, ci o lipsă de cuvinte pentru ele — iar asta poate fi la fel de greu de dus, atât pentru persoana care o trăiește, cât și pentru cei din jurul ei. Nu este o boală pe care o poți „diagnostica" singur după un test online, dar recunoașterea ei poate fi primul pas către o terapie care te ajută să-ți înțelegi mai bine propriile trăiri și să te apropii de oamenii din jur.