Autocompasiune în psihoterapie

Terapia centrată pe compasiune este o ramură a Terapiei cognitive bazată pe meditația de tip mindfulness.

Compasiunea este definită ca o conștientizare a distresului altor persoane (componenta cognitivă), implică intenția de a diminua acest distres (componenta intențională) și cuprinde o dorință autentică de a ajuta (componentă motivațională). Autocompasiunea a fost descrisă ca disponibilitatea de a fi receptiv la suferința proprie, asociată cu bunătatea față de sine, cu atitudinea necritică față de sine și acceptarea greșelilor proprii ca parte inerentă a naturii umane.

Există trei componente ale autocompasiunii: mindfulnessul, umanitatea comună (engl. commun humanity) și bunătatea orientată către sine (engl. self-kindness).

Mindfulnessul este componentul esențial al autocompasiunii și poate fi considerat primul său pas. Este nevoie de a se întoarce către suferință și de a o recunoaște, a "fi" cu suferința destul de mult pentru a deveni capabil de a răspunde într-un alt mod, respectiv cu bunătate. Mindfulnessul învinge tendința de a evita gândurile și sentimentele dureroase și în același timp previne devenirea absorbită și supraidentificată cu gândurile și sentimentele negative.

Umanitatea comună se referă la recunoașterea faptului că experiențele unei persoane, indiferent cât sunt de dureroase, sunt parte a experienței umane comune. În timpul suferinței omul are tendința să creadă că nimeni nu mai trece prin așa ceva. Suferința concepută ca dovada unui eșec personal îl izolează pe om. Însă în realitate, toată lumea trece, la un moment dat, prin probleme și suferințe.
Conștientizarea acestui adevăr deschide relații profunde interpersonale cu întreaga umanitate, iar suferința nu devine un factor izolator, ci dimpotrivă, devine o poartă prin care se produce un nou tip de conexiune cu toți oamenii. Această conexiune aliniază suferința într-un mod nou.

Bunătatea orientată către sine este tendința de a avea grijă față de sine, precum față de celelalte persoane. În fața greșelilor persoanele cu un nivel crescut de autocompasiune se privesc cu mai multă bunătate și mai puțin critic, având grijă de propria persoană în momentele de suferință.

Cu toate că mindfulnessul este poarta de intrare a autocompasiunii, există și diferențe între ei. Mindfulnessul se focusează asupra acceptării experienței, pe când autocompasiunea se focusează asupra grijii de experimentator. Mindfulnessul întreabă: "Ce trăiesc aici și acum?", iar autocompasiunea întreabă: "De ce am nevoie aici și acum?". Mindfulnessul spune: "Simte suferința cu o conștientizare spațioasă", în timp ce autocompasiunea spune: "să fii cu bunătate față de tine, când suferi."

Compasiunea diferă și de empatie. În literatură compasiunea deseori este considerată cauza oboselii îngrijitorilor prin fenomenul numit oboseală de compasiune (engl. compassion fatigue). Carl Rogers definește empatia ca înțelegerea lumii clientului privită din interior, a simți lumea privată a clientului ca și cum ar fi a terapeutului. Față de empatie compasiunea merge cu un pas înainte. Nu doar rezonează cu suferința altora, ci are și resursele emoționale de a ține persoana care suferă, evitând astfel epuizarea cauzată de empatie. Compasiunea implică tandrețe și grijă, care îmbrățișează suferința altora în loc de a se zbuciuma din cauza ei. În timp ce empatia zice: "te simt", compasiunea spune: "te țin".

După cercetările neuroștiințifice compasiunea este o emoție energizantă, care activează rețelele neuronale asociate cu emoțiile pozitive și de recompensă. Autocompasiunea este un instrument foarte puternic în gestionarea emoțiilor negative. Prin asigurarea rezilienței emoționale este capabilă de a elibera psihicul uman de cercurile destructive ale reactivității emoționale, care guvernează viața. Este factorul protectiv major de anxietate și depresie. Persoanele cu un nivel de autocompasiune ridicat experimenteaza mai puține sentimente negative precum sunt frica, iritabilitatea, ostilitatea și distresul. Aceste emoții apar, dar nu sunt atât de frecvente și presistente. Autocompasiunea este într-o corelație negativă cu ruminațiile, deoarece acestea sunt alimentate de emoțiile negative diminuate de autocompasiune. În prezentarea procesului de vindecare, teoria autocompasiunii cunoaște fenomenul backdraftului.

Sensul de bază al cuvântului englez backdraft se referă la fenomenul când focul, care a folosit tot oxigenul dintr-o încăpere, primește dintr-odată o cantitate mare de oxigen prin deschiderea ușii sau a ferestrei. Flăcările apar brusc cu o mare intensitate. Un efect similar se petrece când ușa inimii este deschisă de autocompasiune: reapar suferințele refulate. Deși apariția intensivă a suferinței este deseori concepută de clienți ca recădere, backdraftul este indicatorul începerii procesului de vindecare având următoarele semne: emoționale (rușine, doliu, frică, tristețe), mentale (gândurile: "sunt singur", "sunt un eșec", "nu valorez nimic") și fizice (memorii corporale, dureri).

Progresul în terapia centrată pe compasiune conține trei etape: străduința, deziluzia și acceptarea radicală. Prima etapă a progresului este asămănătoare cu îndrăgostirea: clientul găsește în propria sa persoana pe cel care - măcar parțial - poate să-i satisfacă nevoile sale. Această descoperire este asociată cu sentimentele de euforie și iubire. Această fază este marcată de un entuziasm în practicarea autocompasiunii, o atitudine asemănătoare cu cea existentă în celelalte arii ale vieții.

A doua etapă este deziluzia, când practicarea exercițiilor de autocompasiune se degradează la nivelul unor tehnici destinate să manipuleze experiența aici și acum, mai precis: să elibereze persoana de suferință. Astfel devine o formă ascunsă a rezistenței, în contrar cu esența oricărei exercițiu de mindfulness, care vizează acceptarea și deschiderea la orice experiență indiferent de valența ei. Exercițiile căpătând forma rezistenței la durere, contribuie la creșterea suferinței. Apare tentația de a renunța la aceste exerciții. Disperarea cauzată de deziluzie în cazul în care clientul nu renunță la exerciții, duce la predare în deznădejde. Doar în acest moment poate să înceapă progresul. Această fază este marcată de un paradox: progresul înseamnă renunțarea la ideea progresului. Nestrăduindu-se să ajungă undeva, să devină bun în autocompasiune, să facă durerea să treacă, intenția persoanei se curăță. Se realizează atitudinea paradoxală, care constă în etapa acceptării radicale: "când suferim, oferim propriei noastre persoane compasiune nu pentru a ne simți mai bine, ci pentru că ne simțim rău". Țelul terapiei nu este de a scăpa de durere, de a deveni mai buni, ci de a ne împrieteni cu propria persoană și a deveni o "mizerie plină de compasiune" (engl. compassionate mess).

Meditația de tip mindfulness ajută în gestionarea emoțiilor negative prin promovarea conștientizării lor ca senzații corporale. Prin ancorarea atenției în senzații corporale, meditația creează o distanțare față de emoțiile negative, previne identificarea și scufundarea în ele și îndepărtează rezistența cauzată de caracterul lor neplăcut. Pe lângă aceste efecte autocompasiunea aduce în plus dezactivarea sistemului de amenințare a corpului uman și activează sistemul de atașament, calmând amigdala cerebrală și crescând producția și eliberarea oxitocinei. Cercetările au dovedit faptul că oxitocina ajută la diminuarea biasului cognitiv negativ.