Ce sunt stilurile de învățare? Ce ne pot spune ele despre copiii care întâmpină dificultăți la școală

Ce presupune situația în care un copil întâmpină probleme la școală? Să ne imaginăm că se observă o scădere a performanțelor academice. Sau poate că s-a observat o schimbare în comportament? Este posibil ca acesta să devină retras, irascibil sau anxios când discută despre școală? Identificarea unui model comportamental poate dura, dar odată ce acesta a fost recunoscut, ce semnificație are? Ar fi cu siguranță util să se discute cu profesorii copilului sau să se ceară părerea unui psiholog educațional pentru o înțelegere mai profundă. Totuși, întrebarea care caută răspuns este: De ce întâmpină copilul dificultăți? Și ce implică acest lucru?

Este vorba despre faptul că este un elev slab? Sau este cazul să ajustăm metodele de predare? Atunci când se primește un dispozitiv nou, se consultă manualul înainte de a-l utiliza? Sau se învață prin explorarea acestuia? Reflectând asupra activităților de ieri, se gândesc la acestea în imagini sau cuvinte? Când se lucrează în grupuri, preferă să participe activ și să contribuie cu idei, sau să observe și să asculte? Fiecare dintre aceste preferințe influențează modul de învățare. Și dacă se performează mai bine într-un anumit mod, dar nu se oferă această posibilitate, evident că s-ar întâmpina dificultăți. Același lucru este valabil și pentru copil. Întrebarea nu este, „Cum se poate transforma copilul într-un elev mai bun?” ci „Cum ne putem îmbunătăți noi, ca profesori?”

„Stilurile de învățare” fac referire la o gamă de teorii care încearcă să clarifice de ce persoanele învață diferit.

În deceniul anilor 1960, psihologii au remarcat că elevii se grupează în categorii distincte, fiecare având preferințe pentru un stil de învățare diferit. Prin urmare, acești psihologi au desfășurat experimente, au colectat date și au început să elaboreze teorii pentru a explica observațiile lor. Deși au convenit asupra existenței unor stiluri comune de învățare, au existat diferențe de opinie în ceea ce privește modul de categorisire și evaluare a acestor stiluri.

Învățarea poate fi privită ca un proces secvențial în care suntem mai competenți în anumite faze decât în altele.

David Kolb, un renumit psiholog și teoretician al educației, a elaborat această concepție în modelul său de Învățare prin Experiență. Conform lui Kolb,

Procesul de învățare se desfășoară într-un ciclu format din patru etape: (1) Trăiești o experiență palpabilă, (2) Analizezi și meditezi asupra acestei experiențe, (3) Tragi concluzii (formezi concepte abstracte și generalizări) pe baza observațiilor tale, (4) Aplici aceste concluzii în contexte noi, ceea ce îți furnizează experiențe practice suplimentare. Aceasta te reconduce la Etapa 1.

Pentru a naviga fiecare etapă este necesară o abilitate specifică. De pildă, Etapa 4 presupune să ne punem în practică teoriile — adică să „acționăm”. Aceasta contrastează cu Etapa 2, care necesită să „urmărim” pentru a observa și a reflecta. De asemenea, Etapa 1 implică să „resimțim” pentru a trăi efectiv experiența, în timp ce în Etapa 3 este nevoie să „gândim” pentru a elabora concepte abstracte.

Dispunem de combinații diferite ale acestor abilități. Iar în funcție de acestea, există patru tipuri principale de învățători:

• -Adaptatorii sunt persoane orientate către acțiune (cum ar fi fizioterapeuții), care se bucură de experimentarea directă a experiențelor practice.
• -Convergenții sunt de asemenea orientați către acțiune, însă se concentrează pe aplicarea teoriilor (de exemplu, inginerii), preferând să experimenteze cu idei abstracte decât cu situații practice.
• -Divergenții se delectează cu experiențele practice asupra cărora pot medita (cum ar fi asistenții sociali), având o imaginație bogată și o predilecție pentru dialog.
• -Asimilatorii sunt pasionați de ideile abstracte pe care le pot analiza (cum ar fi filosofii), fiind atrași de raționament și de elaborarea de teorii.

Există o concepție despre învățare care sugerează că fiecare individ are la dispoziție o gamă variată de abilități, însă tindem să favorizăm anumite abilități în detrimentul altora. Această noțiune a fost dezvoltată de Howard Gardner, un profesor de psihologie la Universitatea Harvard. Înainte ca Gardner să prezinte această teorie, se credea că a avea inteligență însemna să exceli în utilizarea cuvintelor, a numerelor sau în gândirea spațială, adică exact elementele evaluate de testele de IQ. Gardner a remis în discuție această definiție. El a sugerat că există opt forme distincte de inteligențe și că fiecare persoană posedă o combinație unică a acestora.

• Inteligența vizual-spațială se referă la abilitatea de a-ți forma imagini mentale și de a analiza vizual informațiile. Copiii cu o astfel de inteligență dezvoltată sunt atrași de materiale vizuale, cum ar fi imagini sau grafice.
• Inteligența corporal-kinestezică implică abilitatea de a-ți coordona mișcările corpului sau de a manipula obiecte. Copiii cu acest tip de inteligență preferă să învețe prin activități practice și se bucură de activități care implică mișcare, precum sportul sau dansul.
• Inteligența muzicală include capacitatea de a percepe și modula tonuri, ritmuri și timbre. Copiii cu această formă de inteligență sunt pasionați de muzică și pot prefera să asculte melodii în timpul studiului.
• Inteligența lingvistică se caracterizează prin abilitatea de a înțelege, citi și scrie cuvinte. Aceasta este o formă de inteligență valorizată în școli, unde accentul este pus pe semnificația și utilizarea cuvintelor.
• Inteligența logic-matematică este capacitatea de a gândi în mod conceptual și de a rezolva probleme complexe. Copiii cu acest tip de inteligență sunt atrași de identificarea de modele, folosirea raționamentului logic și structurarea informației.
• Inteligența interpersonală se manifestă prin abilitatea de a înțelege și răspunde la nevoile altora. Copiii cu această inteligență se bucură de interacțiunea cu colegii și sunt atenți la stările și sentimentele lor, învățând eficient în cadrul grupurilor.
• Inteligența intrapersonală implică capacitatea de a-ți examina propriile gânduri și emoții. Copiii cu acest tip de inteligență sunt foarte conștienți de sine și adesea preferă să învețe individual, nu în grupuri.
• Inteligența naturalistă reprezintă abilitatea de a identifica și îngriji elemente din lumea naturală. Copiii cu această formă de inteligență sunt entuziasmați de oportunitățile de a învăța în natură, nu doar în sala de clasă.

Teoria „stilurilor de învățare” a fost intens contestată în cadrul comunității științifice, care argumentează că nu există dovezi solide care să demonstreze că identificarea și adaptarea predării la stilul de învățare al unui copil îi îmbunătățește performanțele școlare. Mai mult, învățarea nu funcționează pe principiul exclusivității; de exemplu, chiar dacă unora le place să vizioneze videoclipuri și altora să participe la prelegeri, asta nu exclude posibilitatea ca fiecare grup să beneficieze și de metoda preferată de celălalt. Cu toate acestea, putem afirma că învățarea este un proces detaliat și profund, iar uneori există resurse didactice valoroase pe care nu le-am luat încă în considerare.

Misterul din spatele unei învățări mai atractive: utilizarea învățării multisenzoriale și a altor instrumente eficiente.

Ne confruntăm cu provocarea de a furniza copiilor o experiență cât mai completă și variată în ceea ce privește învățarea. Unul dintre mijloacele prin care putem face acest lucru este învățarea multisenzorială, care implică stimularea a două sau mai multe simțuri ale elevilor în procesul educațional. De exemplu, pentru cei mici, alfabetul poate fi învățat nu doar prin vizualizarea lui pe tablă, ci și prin modelarea literelor din lut (combinând văzul cu atingerea). Acest tip de predare este eficace deoarece creierul nostru s-a dezvoltat într-un mediu care ne solicită mai multe simțuri simultan. Prin urmare, cu cât implicăm mai multe simțuri, cu atât experiența este percepută ca fiind mai autentică de către creierul nostru, crescând astfel probabilitatea de a asimila informația. Acest lucru este deosebit de avantajos pentru copiii cu particularități în învățare, precum dislexia.

Iată câteva exemple de experiențe multisenzoriale și alte resurse educative pe care copilul tău le poate încerca:

• Vizionarea filmelor și documentarelor pentru a adăuga un plus de dramatism și emoție materiei studiate.
• Ascultarea cărților în format audio în timp ce le citesc.
• Urmărirea și interacțiunea cu bloguri care tratează temele studiate, prin comentarii și legături către alte resurse.
• Realizarea de proiecte audio și video, în locul compunerilor scrise.
• Interpretarea cântecelor legate de subiectul de studiu. Există profesori care își încurajează elevii să cânte formule matematice!
• Punerea în scenă a unor piese de teatru scurte legate de tematica abordată.
• Folosirea obiectelor concrete, cum ar fi cuburi sau blocuri geometrice, pentru a învăța concepte matematice.
• Efectuarea de experimente practice, în loc de a doar afla rezultatele teoretice.
• Dacă modificăm procesul de învățare, putem influența dezvoltarea copilului.
• Metoda tradițională în educație este focalizată pe profesor, care transmite informații către elevi ce le asimilează în mod pasiv. Dacă un elev întâmpină dificultăți, se presupune că e o problemă de partea sa. Dar ce-ar fi dacă am privi elevul ca pe un participant activ și entuziast în propriul său parcurs educațional? Profesorul ar deveni astfel un simplu facilitator. Adoptând această viziune, dacă un elev are probleme, nu înseamnă că el refuză să învețe, ci că metoda de predare nu a reușit încă să îi stârnească interesul.