Despre stimă de sine și rușine

Atunci când vorbim despre stimă de sine, ne raportăm la doi factori importanți a căror interacțiune are un impact major asupra acesteia: idealurile Eului și Sinele.

Idealurile Eului se referă la aspirațiile și obiectivele noastre în ceea ce privește Sinele. Acestea pot fi mai aproape sau mai departe de potențialul real pe care îl avem și pot fi influențate de așteptările sociale, normele culturale și dorințele personale. Mai mult, aceste idealuri se formează uneori încă de când suntem foarte mici și, nu de puține ori, nu au atât de mult de-a face cu ce ne-am dori noi, ci cu ceea ce și-au dorit parinții noștri. Direct sau indirect, aceștia ne-au ghidat așteptările față de noi înșine, așteptări bazate pe propria lor înțelegere despre cum ar trebui să fim.

Sinele, în schimb, se referă la felul în care ne percepem pe noi înșine în prezent, cum suntem ca persoane, care ne sunt calitățile și defectele, ce știm că putem face la acest moment și ce nu. Cu alte cuvinte, dacă idealurile Eului se referă la tot ce am putea fi, Sinele se referă la cine suntem deja.

În mod automat, fiecare dintre noi ajunge să compare cele două feluri de a fi, cel prezent și cel așteptat, iar această comparație are un efect considerabil asupra stimei noastre de sine. Cu cât discrepanța între cele două este mai mare, cu atât mai nemulțumiți vom fi de noi cei din prezent. Probabil ne putem imagina ce se întâmplă atunci când așteptările noastre sunt nerealiste în raport cu ce am putea realiza sau când se modifică ori de câte ori ne apropiem de ele, înălțându-se și mai sus.

Emoția care apare frecvent atunci când stima de sine este instabilă sau scăzută este rușinea. Apar sentimente de inadecvare și lipsa valorii personale, însoțite de critici dure la adresa propriei persoane. La rândul lor, aceste critici, adresate de cele mai multe ori într-o manieră neconstructivă, scad și mai mult stima de sine și cresc incapacitatea de a vedea pentru ce suntem merituoși de fapt.

Pentru a atenua această discrepanță este necesar să ne stabilim obiecte realiste (asta nu înseamnă neapărat modeste) și să ne evaluăm întotdeauna atât în funcție de ce mai avem de făcut până acolo, dar, mai ales, ce am făcut deja. Uneori pașii mici pe care îi facem trec neobservați, fiind obișnuiți să sesizăm mai degrabă ce nu merge cum ne așteptăm, așa că e nevoie de atenție sporită și mai multă îngăduință. De asemenea, e important ca și cei din jur să ne aprecieze pentru ceea ce suntem deja și nu pentru ceea ce am putea deveni pentru ei.

Soluțiile nu vin întotdeauna rapid și, uneori, eforturile pline de perseverență pot rămâne fără un efect semnificativ dacă nu le orientăm în direcția potrivită. Explorarea acestora împreună cu un specialist poate să fie de ajutor în astfel de cazuri.