Multe studii privind ADHD la adulți nu au standarde de diagnostic adecvate

Diagnosticul Tulburării de Deficit de Atenție și Hiperactivitate (ADHD) la adulți a cunoscut o creștere importantă în ultimii ani, cu prevalențe globale estimate între 2,5% și 6,75% din populația adultă. Această expansiune este asociată atât cu creșterea gradului de conștientizare clinică, cât și cu vizibilitatea sporită a simptomelor în spațiul public și pe platformele sociale.
Inițial, ADHD a fost definit exclusiv în copilărie, fiind bazat pe observații comportamentale realizate de adulți asupra copiilor. Treptat, criteriile de diagnostic s-au extins și s-au „subiectivizat”, ajungând ca evaluarea simptomelor să se bazeze în mare parte pe autodescrierea experiențelor și comportamentului. Această tranziție a ridicat probleme legate de validitatea diagnosticului la adulți, inclusiv riscul biasului de rememorare și dificultatea de a diferenția ADHD de alte tulburări psihice care pot genera simptome similare.

Obiectiv

Scopul acestei revizuiri a fost investigarea metodelor utilizate pentru diagnosticarea ADHD la adulți în studii clinice randomizate (RCT), considerate standard de referință în ierarhia dovezilor medicale.

Metodologie

A fost realizată o căutare sistematică în PubMed (decembrie 2024) cu filtrarea studiilor pe adulți diagnosticați cu ADHD și incluse în RCT-uri. Au fost selecționate exclusiv studii care raportau o evaluare directă a pacientului, fiind excluse datele provenite din registre sau rezumatele conferințelor. Au fost extrase informații privind:

• Instrumentele de diagnostic utilizate;
• Prezența unei evaluări generale a psihopatologiei;
• Acceptarea comorbidităților psihice;
• Calificarea evaluatorului (medic, psiholog, alt specialist sau necunoscut).

Metodele de diagnostic au fost încadrate în cinci categorii principale: interviuri sau scale specifice ADHD, diagnostice clinice, interviuri structurate sau semistructurate pentru psihopatologie generală și alte metode.

Rezultate

Din cele 706 publicații identificate, 292 studii au fost incluse în analiză. Principalele constatări au evidențiat o variabilitate semnificativă a abordărilor diagnostice:

• 49,7% din studii nu au inclus evaluarea psihopatologiei generale.
• O treime dintre studii s-au bazat exclusiv pe diagnostice clinice sau pe scale de autoevaluare specifice ADHD.
• Doar 12,7% au utilizat interviuri semistructurate pentru evaluarea psihopatologiei generale, considerate metode cu validitate mai ridicată.
• În 65% din studii nu era clar cine a realizat evaluarea diagnosticului, sau aceasta a fost făcută de persoane fără pregătire medicală de specialitate.
• Peste jumătate din studii au acceptat pacienți cu comorbidități psihiatrice.

Interpretare

Analiza subliniază trei probleme metodologice majore care pun sub semnul întrebării calitatea diagnosticului în multe dintre studiile incluse:

Lipsa evaluării psihopatologiei generale

O proporție considerabilă de studii nu au realizat o evaluare sistematică a psihopatologiei generale, ceea ce face imposibilă excluderea altor tulburări care pot prezenta simptome asemănătoare ADHD. Deși majoritatea studiilor afirmau respectarea unei ierarhii diagnostice, absența evaluării comprehensive contrazice această afirmație.

Calificarea insuficientă a evaluatorilor

În două treimi dintre studii nu era clar cine a realizat diagnosticul, iar în multe cazuri acesta a fost realizat de evaluatori nespecialiști sau prin autoevaluare. Având în vedere concordanțele scăzute dintre diagnosticele alocate de raters special antrenați și cele stabilite de clinicieni cu experiență, această practică ridică serioase probleme de validitate.

Prezența comorbidităților psihice

Deși DSM-5 prevede că ADHD nu poate fi diagnosticat dacă simptomele sunt explicate mai bine de alte tulburări, peste jumătate din studii au inclus pacienți cu comorbidități fără a documenta riguros diferențierea acestora. Această practică complică interpretarea rezultatelor și ridică întrebări despre caracterul omogen al probelor studiate.

În ansamblu, rezultatele sugerează că multe dintre RCT-urile analizate au avut la bază diagnostice insuficient fundamentate, fapt ce poate afecta semnificativ validitatea concluziilor privind eficiența intervențiilor testate.

Concluzii

Această revizuire evidențiază nevoia stringentă de standardizare și transparență în diagnosticarea ADHD la adulți în cercetarea clinică. Lipsa evaluărilor comprehensive și a clarității privind procedurile de diagnostic pune în pericol interpretabilitatea rezultatelor și poate conduce la concluzii eronate, cu implicații directe asupra practicii clinice.

În contextul în care ADHD la adulți rămâne insuficient înțeles și diferențierea față de alte tulburări este dificilă, utilizarea unor metode riguroase și a unor evaluatori cu expertiză reprezintă o condiție esențială pentru cercetare validă și relevantă.