Ostracizarea – exilul vieții moderne

Ostracizarea constă în respingerea cuiva de către un individ sau grup, în forme mergând de la excluderea de pe terenul de joacă până la ignorarea la locul de muncă/ în familie, de la ignorarea unei întrebări la a fi părăsit în mijlocul unei conversații. Oamenii pot fi ostracizați în legătură cu particularități fizice (ex. boală ) sau alte aspecte asociate unui status scăzit. Afectează nevoi umane precum acelea de apartenență, control, stimă de sine și sens, conducând la simptome precum anxietatea, depresia, sentimente de neputință, retragerea din activitate, furie și, la extrem, suicid. Gaertner și Luzzini, într-o lucrare din 2013, arată că atunci când devin violenți, cei care cred că au fost ostracizați tind să rănească mai multe persoane. Aceste efecte apar pentru că ostracizarea doare: respingerea socială și durerea fizică împărtășesc pentru componenta lor afectivă aceeași zonă din creier, anume insula dorsală posterioară. Ostracizarea în Grecia antică avea fundament politic, nu implica o acuzație formală, iIar persoana își păstra proprietatea. Ostracizarea astăzi pare o formă de exil, după modelul romanilor care deposedau persoana exclusă din comunitate și îi retrăgeau statutul, lezând mai în profunzime personalitatea celui indezirabil. Tot astfel, în zilele noastre această formă de agresiune socială atentează la identitatea persoanei, răpindu-i latura socială a vieții, deposedând-o de relații semnificative și sentimentul valorii proprii. La locul de muncă, ostracizarea este un instrument subtil folosit de șefi pentru reducerea la tăcere a celor care aduc la cunoștința publicului faptele imorale/ ilegale care se petrec într-o instituție sau firmă.