„Mă doare burta” poate însemna, de fapt, un atac de panică. Ce trebuie să știe părinții

Un copil de nouă ani spune că îl doare burta. Se întâmplă a treia oară în două săptămâni, mereu dimineața. Analizele sunt bune, ecografia e bună, pediatrul spune că nu are nimic. Părintele pleacă acasă mai nedumerit decât a venit.

Un adolescent de șaisprezece ani refuză brusc să mai ia autobuzul. Nu explică de ce. Spune doar că merge pe jos, chiar dacă face patruzeci de minute.

Ambele scene pot avea aceeași explicație: atacuri de panică nerecunoscute.

Multă vreme s-a crezut că panica nu apare înainte de vârsta adultă. Cercetarea arată clar contrariul — tulburarea de panică apare și la copii și adolescenți iar tabloul clinic este asemănător celui de la adulți. Diferența e că, la vârste mici, aproape nimeni nu o numește pe nume.

Ce este, de fapt, un atac de panică

Este declanșarea bruscă a reacției de alarmă a organismului — aceeași reacție care ar face pe oricine să sară într-o parte dacă ar vedea o mașină venind spre el. Diferența e că se pornește fără să existe o mașină.

Corpul face exact ce ar face într-un pericol real: inima bate mai repede, respirația se accelerează, mușchii se încordează. De aici vin toate senzațiile — inclusiv amețeala și furnicăturile, care apar pentru că respirația e mai rapidă decât e nevoie.

DE REȚINUT

Este un sistem de protecție care s-a declanșat la momentul nepotrivit. Episodul ajunge la vârf de obicei în aproximativ zece minute și apoi scade de la sine.

Cât de frecvent este

CIFRELE

Nu este o raritate. Prevalența pe parcursul vieții la adolescenții de 13–18 ani este de aproximativ 2,3%. Vârful de debut se situează între 15 și 19 ani iar frecvența crește spre adolescența târzie.

Într-un studiu pe o comunitate de 3.021 de tineri de 14–24 de ani, simptomele de panică au apărut la 13,1% dintre ei iar primul episod complet s-a produs rareori înainte de pubertate. La copiii mici, atacurile de panică sunt mai rare — dar există.

Ce e la fel și ce e diferit față de adulți

La fel

Simptomele fizice: inima care bate tare, senzația că nu ajunge aerul, amețeala, transpirația, tremuratul, furnicăturile. Și caracterul brusc — apare din senin, urcă repede, scade singur.

Diferit

Partea din minte lipsește aproape complet. Copilul simte tot ce simte un adult dar nu are cuvintele să numească frica. Așa că numește doar corpul.

Partea fizică domină, cea din minte lipsește

Copiii și adolescenții care trec prin atacuri de panică raportează și gândurile de catastrofă dar mult mai rar decât senzațiile din corp. Practic, un copil va spune „mă doare burta", „nu pot să respir", „mi-e rău", și mult mai rar va putea formula „mi-e frică să nu mor". Cu cât e mai mic, cu atât are mai puține cuvinte pentru ce simte.

Ajung întâi la medic, nu la psiholog

La fel ca adulții, mulți copii și adolescenți ajung la camera de gardă și la cabinetele medicale pentru simptomele fizice ale unei panici nerecunoscute. De aici pornește adesea o serie lungă de investigații care ies toate normale — și o familie tot mai îngrijorată.

Aproape niciodată nu vine singură

Până la 90% dintre copiii și adolescenții cu tulburare de panică au și o altă tulburare de anxietate — anxietate generalizată, anxietate de separare, fobie socială sau agorafobie — sau o tulburare de dispoziție.

Asta înseamnă că, la copil, panica e de obicei vârful vizibil al unei probleme mai largi. Un motiv în plus pentru ca evaluarea să fie făcută de un specialist, nu dedusă acasă.

Se vede în evitare, nu în plângere

Semnalul cel mai frecvent la adolescent nu este „am atacuri de panică". Este:

• refuzul de a merge la școală, mai ales dimineața și mai ales fără o explicație clară;
• retragerea din activități care înainte îi plăceau;
• refuzul de a rămâne singur acasă;
• evitarea transportului în comun, a magazinelor aglomerate, a excursiilor;
• renunțarea la ieșirile cu prietenii.

Impactul asupra vieții sociale și școlare este semnificativ iar dificultățile se pot prelungi în viața adultă dacă nu sunt tratate.

Fetele și băieții

Atacurile de panică par la fel de frecvente la băieți și la fete. Însă tulburarea de panică propriu-zisă se dezvoltă considerabil mai des la fete și la vârste mai mici.

Ce poate face un părinte, concret

GHID PENTRU PĂRINȚI

Ia în serios simptomele fizice și mergi la medic. E pasul corect. Dar nu prelungi la nesfârșit investigațiile după ce au ieșit normale — fiecare analiză nouă transmite copilului mesajul că ceva grav încă nu a fost găsit.

Evită ambele extreme în ce spui. Nici „nu ai nimic, treci peste", nici „vai, ce se întâmplă cu tine". Formularea utilă sună aproximativ așa: „E o reacție de alarmă a corpului tău. E foarte neplăcută dar nu e periculoasă. Trece în câteva minute și trecem prin ea împreună."

Nu prelua evitările. Acesta e punctul în care părinții, din grijă, întăresc problema. Dacă un copil nu mai merge la școală pentru că se teme de un atac, fiecare zi rămasă acasă face întoarcerea mai grea. Regula practică: acompaniere, da; scutire, nu.

În timpul episodului: stai lângă el, vorbește rar și scurt, cere-i să expire mai lung decât inspiră (inspiri numărând până la 4, expiri până la 6), adu-i atenția în afară — ce vede, ce aude în cameră. Nu-l îndemna să respire adânc și repede; asta agravează amețeala.

Fii atent la retragere. E semnul cel mai des ignorat, pentru că un copil retras nu deranjează pe nimeni. Un copil care se izolează câteva săptămâni merită întrebat, nu lăsat în pace.

Nu-l pune să povestească în fața altora. Rușinea e o parte importantă a problemei la adolescenți.

Când e momentul să mergi la psiholog

• episoadele se repetă;
• copilul a început să evite locuri, activități sau școala;
• au apărut modificări de somn sau de apetit;
• a apărut tristețea persistentă peste anxietate;
• investigațiile medicale au ieșit normale dar acuzele continuă.

La copii, panica nu sună a panică. Sună a durere de burtă, a refuz de a merge la școală, a „nu vreau să rămân singur".

Ce agravează situația nu e intensitatea primului episod, ci timpul petrecut evitând înainte de a cere ajutor. Un adolescent care primește sprijin după câteva luni are un drum mult mai scurt decât unul care ajunge la terapie după ani în care lumea lui s-a strâns, treptat, în jurul fricii.