Adolescența între suferință și speranță: ce pot face părinții când copilul are semne de suferință

Adolescența este o etapă de tranziție intensă, marcată de căutarea identității, de nevoia de apartenență și de dezvoltarea relațiilor sociale. Uneori această perioadă este însoțită de dificultăți serioase de adaptare, apărute adesea încă din copilărie și care pot lua forma autolezionismului (tăieturi, arsuri, zgârieturi), izolării sociale și incapacității de a menține legături stabile. Astfel de comportamente nu trebuie niciodată ignorate sau considerate „trecătoare” ci văzute ca semnale de alarmă. Dificultățile de adaptare și autolezionismul nu sunt simple etape de „rebeliune adolescentină” ci semne ale unei suferințe reale. Părinții au un rol crucial: să ofere siguranță, ascultare și sprijin dar și să caute ajutor specializat. Cu intervenția potrivită, adolescentul poate învăța modalități sănătoase de a-și exprima emoțiile și de a construi relații durabile.

Ce pot face părinții? 

În fața suferinței unui adolescent primul pas al părinților este să asculte fără a judeca. Tinerii au nevoie să simtă că se pot exprima liber, fără teamă de critici sau reproșuri. O întrebare simplă, pusă cu calm, precum „Cum te simți? Ce anume îți face viața grea acum?” poate deschide drumul spre comunicare autentică. Este la fel de important ca părinții să recunoască emoțiile copilului, chiar dacă nu le înțeleg pe deplin. Un mesaj precum „Îți este foarte greu și observ că durerea e reală pentru tine” transmite acceptare și validare, ceea ce poate aduce o ușurare adolescentului care se simte adesea singur în lupta sa. Totodată, părinții nu trebuie să rămână singuri în această încercare. Consultarea unui specialist în sănătate mintală reprezintă un pas esențial pentru evaluarea situației și pentru stabilirea unui plan de sprijin.Conflictele aprinse și criticile constante ar trebui evitate, fiind mai utilă oferirea de stabilitate, rutine previzibile și mesaje de sprijin. În plus, părinții pot încuraja adolescentul să se implice, treptat și fără presiune, în activități care îi fac plăcere – fie că este vorba de artă, sport sau voluntariat. Astfel, se creează oportunități pentru conectare socială sănătoasă. Un rol major îl are și modelarea comportamentului de către părinți. Adolescenții observă și învață din felul în care adulții fac față stresului și emoțiilor. Dacă văd la părinții lor modalități echilibrate de gestionare a problemelor, aceștia sunt mai predispuși să le integreze și ei. Nu în ultimul rând este oportun ca părinții  să evite stigmatizarea. Autolezionismul nu este o „modă” sau un act de teribilism, ci un strigăt de ajutor. A-l trata cu rușine, ironie sau respingere înseamnă a adânci rana emoțională. Abordarea empatică și sprijinul constant sunt cele care pot face diferența.

Ce ar putea semnala aceste comportamente? 

Un adolescent care își provoacă intenționat răni și care nu reușește să își construiască relații de durată poate trăi o suferință emoțională profundă. Printre explicațiile posibile se numără: dificultăți de reglare emoțională – adolescentul nu știe cum să gestioneze emoții intense precum furia, rușinea, tristețea sau sentimentul de respingere. Autolezionismul poate apărea ca o formă de „descărcare”, tulburări afective (depresie, anxietate) – simptomele pot include retragere, lipsa interesului pentru activități, iritabilitate și scăderea stimei de sine, probleme de atașament sau relaționare – dificultăți în a avea încredere în ceilalți, teamă de abandon, instabilitate în prietenii și relații, posibile trăsături de personalitate borderline sau alte tulburări de personalitate – dacă instabilitatea emoțională și comportamentele autodestructive persistă și se manifestă pe mai multe planuri ale vieții. 

Este important de subliniat că aceste comportamente nu definesc adolescentul ca „bolnav”, ci arată că se află într-un impas emoțional serios, care are nevoie de atenție și sprijin.

Atenție!

❌ Nu ignorați comportamentele de autolezionism.
❌ Nu pedepsiți adolescentul pentru tăieturi sau alte răni.
❌ Nu minimalizați („Nu e mare lucru”, „O să îți treacă”).
❌ Nu îl comparați cu alți copii („Uite, fratele tău poate, tu de ce nu?”).
❌ Nu insistați obsesiv pe întrebări, lăsați spațiu de exprimare.