Familia partenerului/ partenerei – percepții și influență în dinamica de cuplu

Una dintre cele mai puțin discutate tranziții psihologice ale unei relații de cuplu este momentul în care cei doi parteneri încep să intre în contact cu familiile de origine ale celuilalt.

La început, relația pare să îi privească aproape exclusiv pe cei doi. Pe măsură ce devine însă mai serioasă, apar inevitabil alte persoane, alte istorii și alte reguli: părinții partenerului, frații, bunicii, tradițiile familiei, modul în care sunt luate deciziile, felul în care se exprimă afecțiunea, modul în care sunt gestionate conflictele și, uneori, așteptările explicite sau implicite cu privire la ceea ce „ar trebui” să fie un cuplu.

Așadar apare înrebarea firească, cum poate cuplul să devină o unitate relațională distinctă fără ca unul dintre parteneri să simtă că își trădează familia de origine?

Familia partenerului reprezintă contextul în care partenerul nostru s-a format psihologic. 

Prin urmare, atunci când intrăm într-o relație de cuplu, întâlnim și sistemul relațional din care aceasta provine.

Individul nu poate fi înțeles complet separat de relațiile semnificative în care s-a dezvoltat. Familia de origine contribuie la formarea unor modele de comunicare, apropiere, autonomie, conflict și reglare emoțională care pot continua să influențeze relațiile adulte.

Cercetarea empirică susține existența unei legături între calitatea relațiilor părinte–copil și funcționarea ulterioară în relațiile romantice. O analiză sistematică a 40 de studii a identificat asocieri între calitatea relației cu părinții în familia de origine și aspecte ale relațiilor romantice ulterioare, inclusiv securitatea atașamentului, ajustarea relațională și calitatea interacțiunilor de cuplu.

Un studiu longitudinal a arătat, de asemenea, că anumite caracteristici ale interacțiunilor din familia de origine, precum căldura și sensibilitatea, au fost asociate cu securitatea atașamentului romantic la vârsta adultă. În același timp, pe măsură ce relația romantică devine mai importantă, aceasta începe să aibă propria contribuție asupra dezvoltării securității relaționale.

Această observație este importantă clinic: familia de origine influențează cuplul, dar nu îl determină complet.

Partenerul adult nu este o simplă repetare a familiei sale. Relațiile adulte pot deveni experiențe corective și pot modifica anumite tipare relaționale anterioare.

Interesul partenerilor legat de relația cu familia de origine poate să vizeze adesea aspecte legat de felul în care celălalt se poziționează în raport cu părinții proprii, dacă poate să le spună „nu” fără să fie copleșit de vinovăție, dacă poate să își exprime opinia chiar dacă este diferită de a familiei, dacă poate să își protejeze partenerul atunci când apare un conflict între cuplu și familia de origine.

Întrebările trebuie să facă referire la funcționarea psihologică a adultului, nu la caracterul familiei sale.

„Familia mea” și „familia noastră”: procesul dificil al diferențierii

Un concept central în teoria sistemică a lui Murray Bowen este diferențierea sinelui.

Diferențierea nu înseamnă răceală, desprindere emoțională sau lipsă de atașament față de familie. Dimpotrivă, o persoană diferențiată poate rămâne apropiată emoțional de familia sa, dar poate păstra în același timp capacitatea de a gândi și decide autonom.

Cu alte cuvinte: „Te iubesc” poate coexista cu „nu sunt de acord cu tine”.

Iar: „Ești mama mea” nu trebuie să însemne „trebuie să fac ceea ce îmi ceri”.

Cercetările asupra conceptului de diferențiere a sinelui au găsit asocieri între diferențiere și sănătatea psihologică, distresul psihologic și calitatea maritală, deși literatura subliniază și faptul că unele ipoteze centrale ale teoriei Bowen necesită încă cercetări longitudinale și cauzale mai solide.

Această nuanță este importantă. Conceptele lui Bowen sunt extrem de utile clinic, însă nu toate afirmațiile teoriei au același nivel de susținere empirică. De exemplu, o analiză critică a cercetării asupra teoriei Bowen a găsit sprijin pentru relația dintre diferențiere, anxietate cronică, distres psihologic și satisfacție maritală, dar sprijin mai redus pentru anumite ipoteze specifice privind triangularea și poziția în ordinea nașterii.

În relația cu familia partenerului, diferențierea devine relevantă atunci când apare o situație de tipul:

„Mama mea spune că ar trebui să facem asta.”

„Tatăl meu consideră că nu este normal să procedăm așa.”

„La noi în familie, lucrurile se fac altfel.”

„Dacă nu vii de Crăciun, mama se supără.”

„Părinții mei ne-au ajutat financiar, deci consideră că au dreptul să știe ce facem.”

În toate aceste situații, conflictul aparent poate fi despre bani, sărbători, copii, vacanțe sau decizii domestice. La un nivel mai profund, însă, poate fi vorba despre autonomia noului cuplu în raport cu familia de origine.

Triangularea: când problema din cuplu mai este doar a cuplului

Unul dintre conceptele importante din perspectiva sistemică este triangularea.

Atunci când tensiunea dintre două persoane devine greu de tolerat, poate apărea tendința de a introduce o a treia persoană în relație pentru a distribui sau reduce tensiunea. În cuplu, acest lucru poate lua forme foarte diferite.

Uneori triangularea este subtilă. Nu este nevoie ca părintele să intervină direct. Este suficient ca unul dintre parteneri să aducă permanent în relația de cuplu vocea familiei sale:

„Tata ar spune că…”

„Mama nu ar accepta niciodată…”

„La noi în familie nu se face așa…”

Astfel, un membru absent al familiei poate deveni o prezență psihologică permanentă în cuplu.

Totuși, este important să nu transformăm „triangularea” într-o etichetă aplicată automat oricărui contact cu familia. Relațiile dintre trei persoane nu sunt prin definiție patologice. Conceptul este relevant atunci când o a treia persoană devine un mecanism repetitiv prin care tensiunea dintre două persoane este gestionată indirect.

Loialitatea invizibilă: „Dacă aleg cuplul, îmi abandonez familia?”

Una dintre cele mai dificile experiențe pentru un adult aflat într-o relație serioasă poate fi conflictul dintre două forme de loialitate.

Problema apare atunci când apropierea de unul dintre sisteme este trăită ca o trădare a celuilalt.

Un adult poate ajunge astfel să creadă inconștient: „Dacă sunt de partea partenerei mele, sunt împotriva mamei" sau: „Dacă îi spun tatălui meu că nu sunt de acord, înseamnă că nu îl respect.”

În realitate, maturizarea relațională presupune posibilitatea de a menține simultan mai multe apartenențe. Poți rămâne fiul părinților tăi și, în același timp, să devii partenerul unei alte persoane.

Dificultatea apare atunci când familia de origine nu acceptă transformarea statutului adultului sau când adultul însuși nu poate tolera această transformare.

Când familia partenerului devine „intrusul” din relație

Nu orice dificultate cu socrii sau cu familia partenerului reprezintă o problemă de granițe.

Există însă situații în care limitele dintre subsisteme devin neclare.

De exemplu:

• părinții participă constant la deciziile cuplului;

• informații intime despre relație sunt discutate cu familia fără acordul celuilalt partener;

• unul dintre parteneri își consultă părinții înainte de a discuta deciziile importante cu partenerul;

• părinții folosesc ajutorul financiar ca formă de influență;

• conflictele de cuplu sunt prezentate familiei pentru a obține validare;

• partenerul este comparat permanent cu părinții sau frații;

• deciziile privind copiii sunt tratate ca fiind responsabilitatea întregii familii extinse;

• unul dintre parteneri este pus să aleagă între partener și părinți.

În astfel de situații, granițele dintre sistemul conjugal și sistemul familial extins sunt insuficient diferențiate.

Un paradox important: apropierea familiei poate fi și resursă, și sursă de tensiune

Familia extinsă nu trebuie privită exclusiv ca amenințare la adresa cuplului. În multe contexte culturale, familia poate furniza sprijin emoțional, financiar, practic și social. Ajutorul bunicilor cu copiii, sprijinul în perioade de boală, găzduirea temporară sau susținerea financiară pot reprezenta resurse reale pentru un cuplu.

Problema apare atunci când sprijinul și controlul devin greu de diferențiat. Uneori ajutorul poate deveni o formă de putere relațională.

Această distincție este deosebit de importantă deoarece uneori conflictul nu este despre intenția persoanei care oferă ajutorul, ci despre efectul relațional al ajutorului și despre posibilitatea beneficiarului de a spune „nu”.

Când partenerul nu își protejează relația

Pot exista situații în care unul dintre parteneri nu reușește să stabilească limite cu familia de origine, drept urmare solicită ca familia să fie acceptată în cuplu așa cum este. Această așteptare creează sentimentul că nu își protejează relația și anume că există o slabă alianță de cuplu. 

Alianța nu înseamnă ca partenerii să fie împotriva familiilor lor, ci faptul că deciziile importante pot fi negociate în primul rând în cadrul cuplului. Acesta are nevoie de un spațiu psihologic propriu, în care întrebarea principală să fie xe funcționează pentru cuplu

și nu ce ar spune familiile celor doi.

Familia partenerului poate reactiva răni vechi

Uneori, reacția față de familia partenerului este disproporționată față de comportamentul concret al acesteia, fiind de fapt rezultatul interacțiunii dintre situația actuală și experiențe relaționale anterioare.

Teoria atașamentului oferă aici un cadru util: experiențele timpurii contribuie la dezvoltarea unor reprezentări despre sine și despre ceilalți, iar cercetările arată că aceste experiențe sunt asociate cu modul în care funcționează ulterior relațiile romantice. Astfel, familia partenerului poate deveni uneori un „declanșator relațional”.

De exemplu, o persoană care a crescut într-un mediu în care opiniile sale erau constant invalidate poate reacționa foarte intens la o soacră critică.

„Nu îmi place familia lui” nu este aceeași problemă cu „nu îmi place cum funcționează el în familia lui”

Această diferență poate fi una dintre cele mai importante. Este posibil ca un partener să aibă o familie cu care celălalt nu rezonează. Pot exista diferențe de valori, stil de comunicare, educație, religie, bani, tradiții sau nivel de apropiere.

Nu este obligatoriu ca partenerii să își iubească reciproc familiile. 

Ceea ce devine însă relevant pentru relație este modul în care fiecare partener gestionează diferențele. Un criteriu important este acela de a putea fii în dezacord cu familia partenerului fără să fii în dezacord cu partenerul.

Și invers, fiecare poate să își păstreze legătura cu familia fără să îl oblige pe celălalt să aibă aceeași relație cu ea.

Acestea sunt forme de diferențiere relațională.

Familia partenerului și satisfacția maritală

Cercetările asupra relațiilor cu socrii arată că modul în care membrii familiei sunt integrați în sistemul familial extins poate avea legătură cu satisfacția maritală.

Un studiu realizat pe 129 de cupluri căsătorite a examinat modul în care comunicarea și dezvăluirea unor informații despre „regulile de funcționare” ale familiei de origine se asociază cu satisfacția față de socri și, indirect, cu satisfacția maritală. Rezultatele au indicat că satisfacția față de relația cu socrii a fost asociată cu satisfacția maritală.

Acest lucru sugerează o perspectivă interesantă: relația cu familia partenerului nu trebuie privită doar ca o problemă externă cuplului. Ea poate deveni parte din ecologia relațională în care cuplul funcționează.

Dar asta nu înseamnă că „o relație bună cu socrii garantează o căsnicie bună”. Relațiile de cuplu sunt sisteme complexe, iar studiile observaționale nu permit automat concluzii cauzale.

Maturitatea relațională nu înseamnă să alegi între partener și familie, ci să rămâi conectat cu familia fără a renunț la autonomia cuplului, iar distanța și apropierea pot fi negociate conștient.

O explorare mai profundă ar putea începe cu întrebări precum:

Ce se întâmplă între voi doi atunci când familia lui/ei intervine?

Ce simte partenerul care trebuie să pună o limită familiei sale?

Ce înseamnă pentru el să își dezamăgească părinții?

Ce înseamnă pentru celălalt să nu fie apărat de partener?

Ce tip de conflict din familia de origine este posibil să fie repetat?

Unde se termină responsabilitatea față de părinți și unde începe responsabilitatea față de cuplu?

Și poate cea mai importantă întrebare:

„Dacă familia partenerului nu s-ar schimba deloc, ce ar avea nevoie să se schimbe între voi doi pentru ca relația să poată funcționa?”

Această întrebare mută centrul de greutate de la încercarea de a modifica familia extinsă către ceea ce se poate construi în interiorul cuplului.