Fobiile la copii: cum le recunoști și cum îți ajuți copilul

Ce este o fobie la copii și cum diferă de o frică normală

O fobie specifică înseamnă o frică extremă față de un lucru concret — animale, ace, sânge, vărsături, sufocare, furtuni, persoane costumate sau întunericul. Copiii mici pot arăta această frică prin crize de plâns sau agățare de părinți, mai degrabă decât prin cuvinte. Când ajung aproape de ceea ce îi sperie, sunt cuprinși de teamă și greu de liniștit, așa că încearcă să evite situația — un copil cu fobie de câini poate refuza să meargă la casa unui prieten, într-un parc sau la o petrecere, doar pentru că ar putea fi câini acolo.^[1] Între 5 și 10% dintre copii și adolescenți au o fobie specifică suficient de puternică încât să le afecteze viața de zi cu zi.^[2]

Frica obișnuită de copilărie urmează, de regulă, un tipar previzibil legat de vârstă. Anxietatea de separare — neliniștea copilului când e departe de părinte — apare frecvent între 8 și 14 luni, pe măsură ce copilul își recunoaște părinții ca sursă de siguranță, și se încheie de obicei în jurul vârstei de 2 ani, când copilul înțelege că părintele a plecat acum, dar se va întoarce. Această fază e un pas normal de dezvoltare. Dacă o formă severă de anxietate de separare continuă după vârsta de 2 ani sau apare în adolescență, poate fi semnul unei tulburări de anxietate și merită o discuție cu medicul.^[3]

Cum se manifestă — semne emoționale, comportamentale și fizice

Un copil cu o fobie sau o altă formă de anxietate poate avea îngrijorări ori frici care îi consumă timpul și energia chiar și atunci când e în siguranță, poate cere confirmări repetate că totul e bine sau poate imagina mereu cel mai rău scenariu posibil. La nivel comportamental, evită ce îl face anxios — școala, petrecerile cu dormit la prieteni, activitățile și locurile noi —, se agață de părinți, plânge frecvent sau are crize de furie, refuză să vorbească sau să facă lucruri care îi plăceau înainte. Fizic, pot apărea tremurături, amețeală, respirație scurtă, senzația de „fluturi” în stomac, dureri de burtă sau de cap, transpirație, mâini umede, gură uscată, probleme de somn sau de alimentație, mușchi încordați, bătăi rapide ale inimii și dureri în piept.^[1]

Când frica se declanșează, simptomele descrise la fobii cuprind anxietate și îngrijorare severă, amețeală, bătăi ale inimii mai puternice sau neobișnuite, senzație de apăsare în piept, greață sau vărsături ori diaree, tremur și o teamă intensă de a leșina, de a-și pierde controlul sau de a muri.^[4]

De ce apar fobiile la copii

Răspunsul normal al organismului la pericol — reacția de „luptă sau fugi” — eliberează hormoni de stres care influențează ritmul cardiac, respirația, mușchii, nervii și digestia, pregătind corpul să facă față unei amenințări reale. În tulburările de anxietate, acest răspuns devine suprasensibil și se declanșează și atunci când nu există niciun pericol. Printre lucrurile care contribuie se numără genetica (un copil cu o rudă apropiată cu tulburare de anxietate are risc mai mare), felul în care funcționează neurotransmițătorii din creier, evenimentele stresante de viață (pierderi, boală gravă, violență, abuz) și reacțiile celor din familie — un copil poate ajunge să reacționeze la fel ca un părinte speriat sau neliniștit în anumite situații.^[1]

Nu e întotdeauna clar de ce se instalează o anumită fobie, dar multe pot fi legate de o întâmplare înfricoșătoare sau de o perioadă stresantă — un copil fugărit de un câine poate rămâne cu o fobie de câini. Riscul e mai mare și dacă în familie sau în anturaj există alte persoane cu fobii (frica se poate învăța de la ceilalți), dacă reacțiile celor din jur la frica lui au fost negative sau l-au făcut să se simtă stânjenit, precum și în prezența unui istoric familial de tulburări de anxietate; tulburările de anxietate sunt, în general, mai frecvente la femei decât la bărbați, iar fobiile se instalează de obicei în copilărie, adolescență sau la vârsta de adult tânăr.^[4]

Fobia specifică, anxietatea de separare și alte tulburări înrudite

Fobia specifică e doar una dintre formele de anxietate ale copilăriei. Tulburarea de anxietate generalizată aduce îngrijorări aproape zilnice pe teme multiple — teme, teste, sănătate, greșeli —, însoțite de neliniște, încordare și iritabilitate. Tulburarea de anxietate de separare înseamnă frica de a fi departe de părinte la o vârstă la care copilul ar fi trebuit să depășească etapa, cu absențe de la școală, coșmaruri, refuzul de a dormi singur. Anxietatea socială înseamnă teama de ce vor crede sau spune ceilalți și de a se face de râs. Mutismul selectiv e o formă de anxietate socială în care copilul poate vorbi și vorbește acasă, dar nu vorbește la școală sau cu anumite persoane. Tulburarea de panică aduce atacuri bruște de teamă intensă, cu simptome fizice puternice, și e mai frecventă la adolescenți decât la copiii mici; atacurile de panică pot apărea și în cadrul altor tulburări — alte forme de anxietate, depresia, stresul posttraumatic.^[1] De aceea, când frica pare mai mult decât o etapă trecătoare, evaluarea făcută de un specialist e cea care spune despre ce este vorba.

Ce funcționează în tratament — ce arată dovezile

Pentru fobii, tratamentele enumerate de serviciul public de sănătate din Marea Britanie sunt terapiile vorbite, în primul rând terapia cognitiv-comportamentală, apoi hipnoterapia și, în unele situații, medicamente — antidepresive, beta-blocante sau sedative.^[4] La copii, dovezile adunate până acum privesc mai ales psihoterapia cu expunere treptată la ceea ce provoacă frica, iar un eventual medicament se discută și se prescrie exclusiv de un medic.

Un studiu național britanic, desfășurat în 26 de centre de sănătate mintală pentru copii și adolescenți și în alte patru servicii, a comparat la 268 de copii și adolescenți de 7-16 ani, toți cu diagnostic de fobie specifică, tratamentul într-o singură ședință (construit pe principiile terapiei cognitiv-comportamentale, cu expunere) față de terapia cognitiv-comportamentală clasică, pe mai multe ședințe. La 6 luni, cât de mult reușeau copiii să se apropie de ceea ce îi speria era similar în cele două grupuri, iar ședința unică a costat ceva mai puțin — autorii o consideră o alternativă cu eficiență asemănătoare, posibil mai ieftină.^[2]

Pentru fobia de ac și de tratament stomatologic — frecventă la copii și considerată unul dintre cele mai mari obstacole în stomatologia pediatrică —, un studiu randomizat mic, pe 33 de copii și adolescenți (vârstă medie 11 ani), a testat un program de terapie cognitiv-comportamentală prin expunere desfășurat 12 săptămâni acasă, pe internet, combinat cu vizite la cabinetul stomatologic obișnuit, cu un părinte în rol de sprijin și corespondență săptămânală cu terapeutul. La final, 41% dintre copiii din grupul tratat nu mai îndeplineau criteriile de diagnostic, față de niciunul dintre cei aflați pe lista de așteptare, iar frica de tratament dentar, gândurile negative legate de el și frica de injecții au scăzut semnificativ. Fiind un studiu mic, arată o direcție promițătoare, nu o certitudine.^[5]

Ce poți face acasă, ca părinte

Măsurile recomandate cuiva care are o fobie — utile și copilului, cu sprijinul părintelui — sunt exercițiile de respirație pentru relaxare, discuția deschisă cu o persoană de încredere despre ce îl sperie și, acolo unde există, un grup de sprijin (online sau față în față) cu alții care trec prin situații similare. E bine să fii atent la ce caută copilul pe internet despre frica lui: poate da peste imagini pentru care nu e pregătit. Băuturile cu cofeină după ora 15 sunt de evitat, pentru că strică somnul și agravează anxietatea.^[4]

În anxietatea de separare ajută ritualurile de despărțire scurte și mereu aceleași (același moment, aceeași formulă, în fiecare zi), atenția deplină acordată copilului înainte de plecare, urmată de un la revedere scurt chiar dacă plânge, respectarea promisiunii de revenire — spusă în termeni pe care copilul îi înțelege, „mă întorc după somnul de după-amiază”, nu „la ora 15” — și exersarea despărțirilor scurte (câteva ore la bunici, o vizită la un prieten) înainte de începerea grădiniței. O greșeală ușor de făcut e să te întorci „în vizită” la o oră după o despărțire grea: anxietatea se prelungește în loc să scadă, iar plecarea următoare e și mai greu de dus.^[6]

Când ceri ajutor de specialitate

Dacă frica îl face pe copil să evite școala, prietenii sau activitățile zilnice, sau dacă apar des dureri de burtă, dureri de cap și probleme de somn fără altă explicație medicală, e momentul unei evaluări.^[1] În anxietatea de separare, semnalul clar e o formă severă care continuă după vârsta de 2 ani.^[3] În România te poți adresa direct unui psiholog cu atestat de liberă practică eliberat de Colegiul Psihologilor din România sau medicului de familie și pediatrului, care îndrumă mai departe, inclusiv către un medic psihiatru de copii și adolescenți atunci când e nevoie. Diagnosticul corect contează, pentru că planul de tratament nu e același pentru o fobie specifică, pentru anxietatea socială și pentru cea de separare.

Concluzii

Fricile fac parte firesc din copilărie, iar o fobie se deosebește prin intensitate, persistență și evitarea activă a situației temute, cu urmări reale în viața copilului. Partea bună e că fobiile răspund la tratament: psihoterapia cu expunere treptată are dovezi în spate, iar la copiii cu fobie specifică o singură ședință bine structurată a dat rezultate asemănătoare cu un program mai lung. Acasă contează constanța și răbdarea părintelui, dar atunci când frica depășește ce poate duce copilul singur, sprijinul unui specialist face diferența.