Destigmatizarea tulburării obsesiv-compulsive

Ce mi se întâmplă? De ce tot apar aceste gânduri? Nici măcar nu au sens! Nu înțeleg ce le-a făcut să apară, mă obosesc, mă muncesc atât de tare aceste gânduri. Mi-e atât de rușine să le spun prietenilor mei, familiei mele, oamenilor dragi din viața mea. Nu vreau să îi îngrijorez, nu vreau să știe ce se petrece în mintea mea, este atât de ridicol... nu știu ce să mai fac. Niciodată nu am trecut prin ceva mai rău de atât. Încerc să mă ocup de ele, să scap de ele, să le alung. Uneori reușesc, făcând anumite lucruri, dar de fiecare dată se întorc, de fiecare dată... Durează atât de puțin libertatea de aceste gânduri oribile! E atât de frustrant! 

Acestea sunt doar câteva dintre trăirile cumplite interioare ale unei persoane suferinde de tulburarea obsesiv-compulsivă. 

Scriu acest articol cu scopul de a destigmatiza această afecțiune, fiind una dintre cele mai mediatizate și greșit înțelese tulburări. Mai mult de atât, dată fiind interpretarea generală nerealistă a tulburării, adesea este tratată cu umor, această condiție devenind un fel de „mascotă” în anumite conjuncturi. 

Ia uite cum am așezat într-o simetrie perfectă vazele cu flori. Uite cum am sortat hainele în funcție de culoare. Haha! Zici că am OCD! 

Pentru o persoană suferindă de tulburarea obsesiv-compulsivă (TOC/OCD – obsessive-compulsive disorder) aceste glume, aparent infoensive, pot fi deosebit de dureroase, chiar dacă intenția persoanelor, care pot găsi o senzație de amuzament în acest subiect, nu a fost aceea de a răni sau persifla pe cineva. 

Sentimentul singurătății este apăsător și aspru, sapă în sufletul persoanei cu OCD, simțind adesea că nu va putea fi înțeleasă, că nu are cu cine împărtăși ceea ce simte, căci chiar și dacă spune ce gânduri îi apar constant, s-ar putea să găsească neînțelegere, ironie, poate chiar și insesibilitate. 

Iarăși ai început? 

Am crezut că ți-ai revenit cu gândurile alea! 

Ei, da! Dar ocupă-ți și tu mintea cu altceva! 

Ce te tot gândești la același lucru?! 

Cred că doar te răsfeți și vrei atenție de fapt. 

Din păcate, OCD-ul este o tulburare care nu poate fi oprită atât de ușor cu o simplă activitate, gândurile intruzive apărând cu ușurință chiar și în cadrul activităților pentru mulți oameni. 

1. Ce este OCD-ul și cum se manifestă? 

2. De ce apare? 

3. Neuropsihologia OCD-ului 

4. Demontarea miturilor din jurul OCD-ului 

5. Ce soluții există? 

1. Ce este OCD-ul și cum se manifestă? 

OCD-ul constă într-un ciclu repetitiv de obsesii și compulsii, afectând semnificativ calitatea vieții persoanei afectate. Obsesiile reprezintă acele gânduri, imagini mentale sau impulsuri ce persistă, apar frecvent, fiind percepute de către persoană ca intruzive, supărătoare și nedorite, provocând anxietate și disconfort. Persoana în cauză va încerca adesea să le ignore sau să le neutralizeze prin mijlocul activităților sau altor gânduri. 

Compulsiile sunt acele comportamente care apar ca răspuns la obsesii, țelul lor fiind acela de a diminua anxietatea provocată de prezența obsesiilor, iar ele se manifestă sub forma unor acțiuni sau strategii mentale ce se repetă, persoana simțind nevoia imperioasă de a le săvârși. Compulsiile tind să fie, într-un mod vizibil, realizate în exces și nu reprezintă o soluție realistă în ceea ce privește tema obsesiilor. Totodată, obsesiile sau compulsiile tind să consume termeni lungi de timp, cum ar fi mai mult de o oră pe zi. 

Este important de reținut faptul că, în funcție de caz, există mai multe grade de conștientizare de care individul afectat poate dispune în ceea ce privește veridicitatea gândurilor obsesive: (1) conștientizare bună/parțială – gânduri categoric false sau probabil false; (2) conștientizare redusă – gânduri probabil adevărate; (3) conștientizare absentă/convingeri delirante – convingere totală în raport cu gândurile obsesive. 

De asemenea, tulburarea obsesiv-compulsivă poate fi sau poate să fi fost la un moment dat însoțită de ticuri (American Psychiatric Association, 2013). 

2. De ce apare? 

Factorii genetici pot juca un rol deosebit de important în dezvoltarea tulburării obsesiv-compulsive. Dincolo de posibilitatea transmiterii ereditare, care indică șanse de aproximativ 2 până la 10 ori mai mari de a dezvolta OCD în cazul rudelor de gradul I, s-a descoperit și faptul că disfuncțiile corextului orbitofrontal, cortexului cingulat anterior și corpului striat au cele mai puternice influențe în instalarea tulburării. 

Mai mult de atât, factorii de mediu – respectiv evenimentele traumatice și stresante timpurii, cum ar fi abuzul fizic și cel sexual – au fost asociați cu dezvoltarea tulburării obsesiv-compulsive ulterior. 

Factorii de temperament precum tendința mai puternică spre a trăi emoții negative și inhibiția comportamentelor din cursul copilăriei pot conduce la dezvoltarea acestei tulburări (American Psychiatric Association, 2013). 

3. Neuropsihologia OCD-ului 

Mai multe dovezi științifice au arătat faptul că structurile cerebrale implicate în simptomatologia tulburării obsesiv-compulsive sunt următoarele: (1) cortexul orbitofrontal – funcția sa este aceea de a sprijini și susține evaluarea riscurilor și luarea deciziilor, acesta fiind hiperactiv în cazul persoanei cu OCD; (2) nucleul caudat – funcția sa este aceea de a controla impulsurile, fiind deficitar în OCD; (3) cortexul cingulat anterior – funcția sa este aceea de a detecta erorile, fiind hiperactiv în OCD și sugerând o „hipersensibilitate față de greșeli”; (4) talamusul – prezintă în cazul OCD hiperactivitate, mai ales în starea de repaus sau în timpul expunerii la stimulii obsesionali, ceea ce conduce la transmiterea neîntreruptă a semnalelor către cortexul prefrontal, iar acesta din urmă nu mai anulează eficient ciclul ruminațiilor și comportamentelor compulsive. De asemenea, talamusul nu mai filtrează eficient informațiile care ar trebui să fie ignorate (cum ar fi gândurile nedorite sau dubiile excesive) și, astfel, în loc să „închidă circuitul”, după rezolvarea unei sarcini (cum ar fi spălatul pe mâini, verificarea gazelor sau a cheii din ușă etc.), semnalul este retrimis, iar problema este percepută ca fiind în continuare nerezolvată, de unde rezultă compulsiile repetate (Ahmari et al., 2013; Saxena & Rauch, 2022; Menzies et al., 2008; Simon et al., 2010). 

Amigdala joacă un rol important în OCD deopotrivă, aceasta reprezentând unul dintre emelemntele centrale cerebrale ale procesării emoționale și contribuind, totodată, la generarea fricii și anxietății. În OCD, amigdala prezintă hiperactivitate în raport cu stimulii anxiogeni (cum ar fi imagini mentale referitoare la contaminare, imagini mentale amenințătoare etc.), iar hiperactivitatea este legată de nivelul de distres emoțional asociat cu obsesiile. În această situație, amigdala rămâne activă pentru prea mult timp, conducând la ruminații și obsesii menite să reducă anxietatea (Simon et al., 2014). 

În ceea ce privește activitatea neurotransmițătorilor, serotonina, dopamina și glutamatul au o contribuție semnificativă în OCD. S-au descoperit disfuncții la nivelul sistemului serotoninergic, disfuncțiile dopaminei au fost observate mai ales în formele rezistente de OCD și în cele comorbide cu ticuri, iar studiile recente au descoperit faptul că glutamatul este deopotrivă disfuncțional în OCD (Pittenger & Bloch, 2014; Pauls et al., 2014). 

4. Demontarea miturilor din jurul OCD-ului 

Mit 1 – OCD constă doar în obsesii privitoare la curățenie și ordine 

În realitate, OCD implică o gamă largă de obsesii și compulsii, care pot include varii teme legate de contaminare, agresivitate, sexualitate, religie, simetrie, frică de a greși, sănătate și boală etc. (Abramowitz et al., 2009). 

Mit 2 – Persoanele cu OCD sunt doar fixiste sau perfecționiste 

În realitate, perfecționismul poate fi prezent în OCD, însă nu acesta definește tulburarea în sine. OCD-ul este o afecțiune serioasă de sănătate mintală, caracterizată prin anxietate debilitantă și comportamente compulsive, nu doar de o dorință de ordine sau control (Egan et al., 2011). 

Mit 3 – Persoanele cu OCD sunt conștiente că gândurile lor sunt iraționale și, prin urmare, pot opri comportamentele 

În realitate, deși majoritatea persoanelor cu OCD au insight (grad de conștientizare) bun și recunosc natura irațională a gândurilor lor, acest aspect nu reduce compulsivitatea sau distresul. Insight-ul variază și nu garantează controlul simptomelor (American Psychiatric Association, 2022). 

Mit 4 – OCD-ul este o tulburare rară care afectează doar adulții 

În realitate, OCD este o tulburare comună, cu o prevalență pe viață de aproximativ 2–3%, care afectează atât adulții cât și copiii. Simptomele pot debuta în copilărie sau adolescență (American Psychiatric Association, 2013; Ruscio et al., 2010). 

Mit 5 – Gândurile violente sau sexuale din OCD indică un pericol real sau intenții ascunse 

În realitate, aceste gânduri (cum ar fi de a răni fizic pe cineva sau gânduri sexuale nedorite) sunt obsesii intrusive care nu reflectă dorințe reale sau intenții de a acționa. Sunt extrem de anxiogene și nedorite pentru individul afectat, iar acesta le evită cu orice preț (Williams et al., 2012). 

Mit 6 – OCD este doar o tulburare psihică fără baze neurobiologice 

În realitate, studiile de neuroimagistică și genetice arată că OCD are baze neurobiologice clare, implicând în special ganglionii bazali, cortexul orbitofrontal și cortexul cingulat anterior (Pauls et al., 2014). 

Mit 7 – Tratamentul pentru OCD presupune doar psihoterapie sau doar medicație psihoactivă 

În realitate, tratamentul de primă linie este psihoterapia cognitiv-comportamentală (CBT) cu expunerea și prevenirea răspunsului (ERP), adesea combinată cu medicație psihoactivă, cum ar fi inhibitorii de recaptare a serotoninei (SSRI). 

Niciuna dintre cele două nu este, în general, suficientă pentru toți pacienții – tratamentul trebuie individualizat în funcție de caz (National Institute for Health and Care Excellence, 2005). 

Mit 8 – OCD-ul este incurabil 

În realitate, chiar dacă OCD-ul este o tulburare cronică, poate fi gestionată eficient în multe cazuri cu intervenții adecvate. Mulți pacienți obțin remisiuni parțiale sau totale pe termen lung (Fineberg et al., 2020). 

5. Ce soluții există? 

Principalele căi de tratament susținute științific sunt următoarele: 

a) CBT cu ERP

ERP este considerat tratamentul psihologic de primă linie pentru OCD. Presupune expunerea graduală la stimuli anxiogeni (gânduri, imagini, situații) și prevenirea comportamentelor compulsive (Foa et al., 2012; McKay et al., 2015). 

b) Medicația psihoactivă (în special SSRI-urile) 

SSRI-urile (fluoxetină, sertralină, fluvoxamină etc.) sunt medicamente de primă alegere în tratamentul farmacologic al OCD-ului. Acestea reduc intensitatea simptomelor obsesiv-compulsive (Fineberg et al., 2013). 

c) Combinația dintre CBT și medicația psihoactivă 

Combinația dintre CBT (cu ERP) și SSRI-uri este frecvent recomandată în cazurile moderate-severe sau când un tratament singular nu este eficient. Sinergia între tratamente crește eficiența generală (Skapinakis et al., 2016). 

d) Psihoterapia familială sau implicarea familiei 

Intervențiile care implică familia sunt esențiale, mai ales în OCD-ul pediatric. Acestea reduc comportamentele de „acomodare” ale familiei (cum ar fi asistarea compulsiei) și îmbunătățesc complianța la tratament (Peris & Piacentini, 2013). 

e) Psihoterapia prin acceptare și angajament (ACT) 

ACT promovează acceptarea gândurilor obsesive fără a le combate și valorifică angajamentul în acțiuni semnificative. Este considerată o formă de psihoterapie complementară sau alternativă (Twohig et al., 2010). 

Tulburarea obsesiv-compulsivă este o afecțiune complexă, serioasă și adesea înțeleasă greșit de către societate, fapt care contribuie la stigmatizarea și izolarea persoanelor afectate. Prin demontarea miturilor și prezentarea bazelor neurobiologice și clinice, devine clar că OCD-ul nu este o simplă „fixație” sau o „ciudățenie”, ci o tulburare reală, care afectează semnificativ calitatea vieții. Tratamentul eficient al OCD-ului implică o abordare integrativă, ce combină psihoterapia cognitiv-comportamentală cu intervenții farmacologice, alături de sprijinul familiei. Informarea corectă și susținerea celor afectați sunt esențiale pentru reducerea suferinței și promovarea recuperării. Prin înțelegere și empatie putem contribui la construirea unui mediu mai susținător și mai puțin stigmatizant pentru persoanele cu OCD.

Notă importantă:

Acest articol are scop informativ și nu înlocuiește consultul medical de specialitate. Pentru diagnostic, recomandări și tratamente medicale, inclusiv prescrierea și monitorizarea medicației, este esențial să consultați un medic psihiatru sau alt specialist autorizat.

Bibliografie: 

Abramowitz, J. S., Taylor, S., & McKay, D. (2009). Obsessive-compulsive disorder. The Lancet, 374(9688), 491-499. 

Ahmari, S. E., Spellman, T., Douglass, N. L., Kheirbek, M. A., Simpson, H. B., Deisseroth, K., ... & Hen, R. (2013). Repeated cortico-striatal stimulation generates persistent OCD-like behavior. Science, 340(6137), 1234-1239. 

American Psychiatric Association. (2013). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (5th ed.). 

American Psychiatric Association. (2022). Diagnostic and statistical manual of mental disorders (5th ed., text rev.; DSM-5-TR). Washington, DC. 

Egan, S. J., Wade, T. D., & Shafran, R. (2011). Perfectionism as a transdiagnostic process: A clinical review. Clinical psychology review, 31(2), 203-212. 

Fineberg, N. A., Hollander, E., Pallanti, S., Walitza, S., Grünblatt, E., Dell’Osso, B. M., ... & Menchon, J. M. (2020). Clinical advances in obsessive-compulsive disorder: a position statement by the International College of Obsessive-Compulsive Spectrum Disorders. International clinical psychopharmacology, 35(4), 173-193. 

Fineberg, N. A., Reghunandanan, S., Brown, A., & Pampaloni, I. (2013). Pharmacotherapy of obsessive-compulsive disorder: evidence-based treatment and beyond. Australian & New Zealand Journal of Psychiatry, 47(2), 121-141. 

Foa, E. B., Yadin, E., & Lichner, T. K. (2012). Exposure and response (ritual) prevention for obsessive-compulsive disorder: Therapist guide. Oxford University Press. 

McKay, D., Sookman, D., Neziroglu, F., Wilhelm, S., Stein, D. J., Kyrios, M., ... & Veale, D. (2015). Efficacy of cognitive-behavioral therapy for obsessive–compulsive disorder. Psychiatry research, 225(3), 236-246. 

Menzies, L., Chamberlain, S. R., Laird, A. R., Thelen, S. M., Sahakian, B. J., & Bullmore, E. T. (2008). Integrating evidence from neuroimaging and neuropsychological studies of obsessive-compulsive disorder: the orbitofronto-striatal model revisited. Neuroscience & Biobehavioral Reviews, 32(3), 525-549. 

National Institute for Health and Care Excellence (NICE). (2005). Obsessive-compulsive disorder and body dysmorphic disorder: Treatment. Clinical guideline [CG31]. 

Pauls, D. L., Abramovitch, A., Rauch, S. L., & Geller, D. A. (2014). Obsessive–compulsive disorder: an integrative genetic and neurobiological perspective. Nature Reviews Neuroscience, 15(6), 410-424. 

Peris, T. S., & Piacentini, J. (2013). Optimizing treatment for complex cases of childhood obsessive compulsive disorder: A preliminary trial. Journal of Clinical Child & Adolescent Psychology, 42(1), 1-8. 

Pittenger, C., & Bloch, M. H. (2014). Pharmacological treatment of obsessive-compulsive disorder. The Psychiatric clinics of North America, 37(3), 375. 

Ruscio, A. M., Stein, D. J., Chiu, W. T., & Kessler, R. C. (2010). The epidemiology of obsessive- compulsive disorder in the National Comorbidity Survey Replication. Molecular psychiatry, 15(1), 53-63. 

Saxena, S., & Rauch, S. L. (2022). Functional neuroimaging and the neuroanatomy of obsessive- compulsive disorder. Obsessive-Compulsive Disorder and Tourette‘s Syndrome, 159-182. 

Simon, D., Adler, N., Kaufmann, C., & Kathmann, N. (2014). Amygdala hyperactivation during symptom provocation in obsessive–compulsive disorder and its modulation by distraction. NeuroImage: Clinical, 4, 549-557. 

Simon, D., Kaufmann, C., Müsch, K., Kischkel, E., & Kathmann, N. (2010). Fronto‐striato‐limbic hyperactivation in obsessive‐compulsive disorder during individually tailored symptom provocation. Psychophysiology, 47(4), 728-738. 

Skapinakis, P., Caldwell, D. M., Hollingworth, W., Bryden, P., Fineberg, N. A., Salkovskis, P., ... & Lewis, G. (2016). Pharmacological and psychotherapeutic interventions for management of obsessive-compulsive disorder in adults: a systematic review and network meta- analysis. The Lancet Psychiatry, 3(8), 730-739. 

Twohig, M. P., Hayes, S. C., Plumb, J. C., Pruitt, L. D., Collins, A. B., Hazlett-Stevens, H., & Woidneck, M. R. (2010). A randomized clinical trial of acceptance and commitment therapy versus progressive relaxation training for obsessive-compulsive disorder. Journal of consulting and clinical psychology, 78(5), 705. 

Williams, M. T., Farris, S. G., Turkheimer, E., & Olatunji, B. O. (2012). The role of the obsessive belief system in OCD-related sexual, aggressive, and religious obsessions. Journal of Anxiety Disorders, 26(7), 769–776.