Stilurile de atasament in relatiile de cuplu

      Un cuplu securizat, format din două persoane cu un tipar sigur, își va manifesta atașamentul prin capacitatea celor doi de a face schimb de roluri, fiecare fiind, consecutiv, individul dependent sau individul de care se va depinde. În oricare din cele două roluri s-ar afla, ei vor fi empatici cu privire la gândurile și sentimentele celuilalt. Această tipologie de cuplu se manifestă în concordanță cu relația părinte-copil, existând o nevoie primară de confort și conexiune, dar și acceptarea contactului. Caracteristicile prezentate sunt specifice ambilor parteneri. Această interacțiune conduce la o interiorizare a urmărilor pozitive asupra sinelui, dar și asupra celuilalt (Acris, 2013). 

      Un cuplu insecurizant, din perspectiva atașamentului, are cristalizate în componența lui emoțională și afectivă modele distincte precum absența flexibilității, reciprocității și reversibilității bidirecționale, caracteristică definitorie pentru un cuplu atașat securizat. Manifestarea acestui tipar îi împiedică pe cei doi să își schimbe rolurile de atașat și bază a atașamentului, oferindu-i interacțiunii dintre cei doi o notă de rigiditate și asimetrie. Persoanele care se află într-o astfel de relație nu pot empatiza și nu pot înțelege modul în care structura cuplului îi poate afecta pe sine și pe partener (Fisher, Crandell, 2001). 

      Atașamentul unui cuplu retras/retras este definit de reprimarea dependenței, atât de sine, cât și de partener. Între nevoia celor doi de dependeță se naște un conflict, deoarece exteriorizarea nevoii de dependență din partea partenerului se suprapune cu propriile nevoi care au fost reprimate. Între cei doi există un consens universal implicit de a nu fi dependeți unul de altul și de a exclude ambele forme de dependență din cadrul cuplului. Dacă aceste reguli sunt acceptate și respectate, conflictele vor fi inexistente sau evitate. Acest format poate avea succes dacă nu apar anumiți factori perturbatori precum pierderea locului de muncă, apariția unui copil sau îmbolnăvirea, acești factori determină dezechilibrul bunăstării cuplului. Există momente de catharsis emoțional, la fel ca în cazul bebelușilor evitanți, exprimate prin furie și resentimente ce apar în situații diferite, ce par a fi neprovocate. Dorința de retragere reprezintă negarea dependenței de sine și de partener (Acris, 2013). Implicațiile asupra sistemului de atașament al cuplului vin din experiența personală a fiecărui membru. În ceea ce privește acest tip de cuplu, evenimentele anterioare, din copilărie, din relația îngrijitor primar-copil își pun amprenta prin experiențe și evenimente ce au presupus respingerea sentimentului de dependență și vulnerabilitate. Tot acest context timpuriu i-a provocat să se adapteze și să își creeze un scut al independenței și auto-suficienței (Levine, Heller, 2015). Independența aceasta nu este natural interiorizată, fiind, cu precădere, o fugă de dependență, o independență constituită în mod artificial, o pseudo-independență. O manifestare a acestor caracteristici o reprezintă maniera defensivă pusă în lumină de o sensibilitate extremă de a reacționa la evenimente ce presupun exprimarea atașamentului. 

      Atașamentul în cadrul cuplului preocupat/preocupat este un transfer al sistemului de atașament al celor doi componenți. Manifestarea acestei categorii se realizează printr-un sentiment constant de privare și insatisfacție a nevoii de confort. Ca o asemănare cu bebelușul atașat anxios, partenerul preocupat își dorește să aibă contact emoțional în cadrul relației de cuplu, dar este nesatisfăcut de ceea ce primește din partea partenerului, ajungând să se opună acestui tip de apropiere emoțională. Tiparul care definește acest grup este conflictul și certurile de amploare, fiindcă ambii parteneri pretind satisfacerea nevoii de dependență, fiecare dintre ei este nemulțumit de ceea ce i se oferă, respingând orice manifestare a atașamentului și a dependenței din cauza faptului că ei o consideră inadecvată. Asimetria, la nivelul perechii, se observă asupra individului, caracteristică definitorie pentru persoanele ambivalente, dar și asupra sistemului, remarcând că fiecare dintre cei doi își dorește să se afle în poziția de dependență, dar concomitent opun rezistență acestei poziții (Acris, 2013). O descriere generală a persoanelor care formează un astfel de cuplu este dominată de implicațiile pe care relația timpurie cu îngrijitorul primar a avut-o asupra copilului prin determinanta inconsecvenței și inversării rolurilor. În acest mod, nevoia copilului de dependență a fost împlinită, dar nu constant, ci ocazional sau cu rolurile inversate. Din cauza faptului ca are sentimentul de vulnerabilitate și neputință, îngrijitorul are posibilitatea de a consimți dependeța copilului. În cadrul acestui sistem de atașament, copilul ajunge o prelungire a părintelui, cât și un punct de sprijin pentru nevoile și dramele emoționale ale acestuia (Levine, Heller, 2015). Datorită răspunsurilor inconsistente și neregulate ale îngrijitorului față de nevoile copilului, acesta devine derutat și confuz, nevoile sale fiind uneori satisfăcute, iar alteori respinse sau ignorate. Toate aceste situații inconstante, îl determină pe copil să ducă la extreme, să amplifice valoarea cererilor sale, având drept scop observarea reacțiilor produse. Drept urmare acest stil de interacțiune în perioada copilăriei, îl poate determina pe copil să fie atent și precaut în relațiile ce presupun atașament și să se simtă mereu privați de acesta (Acris, 2013).

       O altă tipologie a atașamentului în cadrul relației este atașamentul cuplului retras/preocupat. Datorită tiparelor de atașament acest tip de cuplu este unul foarte conflictual, acest lucru este exprimat prin faptul că partenerul preocupat își exprimă, în majoritatea timpului, nemulțumirea, iar partenerul retras consideră că nemulțumirea celuilalt reprezintă principala problemă a cuplului (Levine, Heller, 2015). Individul retras condamnă și își arată disprețul pentru că partenerul își expune nevoia de dependență. Ca urmare a acestei atitudini partenerul preocupat trăiește abandonul și privarea emoțională. Odată cu trecerea timpului, cei doi își amplifică trăirile și nevoile, acestea metamorfozându-se în reacții defensive și în situații conflictuale (Acris, 2013). 

      Un ultim tip de atașament în cuplu este cel al cuplului securizant/insecurizant. Acest caz, este în multe situații unul fericit, deoarece persoana sigură este competentă să se angajeze în cele două roluri ale dependenței, poate stimula partenerul preocupat să renunțe la rolul dependentului sau pe cel retras să își însușească măcar una dintre poziții (Levine, Heller, 2015). Datorită faptului că partenerul securizat este capabil să ofere un cadru de rectificare emoțională, individul insecurizat poate deveni mai implicat într-un mod mai flexibil și mai echilibrat. Însă, în unele situații se poate produce și o experiență inversă, astfel partenerul securizat să fie influențat în sens opus, transformându-se într-o persoană inflexibilă cu privire la dispoziția partenerului (Acris, 2013). 

      Brooke Feeney, director al Laboratorului pentru studiul relațiilor interpersonale din cadrul Universității Carnegie Mellon, ilustrează modul în care funcționează o bază de siguranță în relațiile dintre adulți. Dr. Feeney (2007) cercetează, în mod special, modul în care partenerii primesc și își oferă sprijin reciproc, precum și factorii care determină calitatea interacțiunii. Într-unul dintre studiile sale, cerința principală pentru cupluri a fost aceea de a discuta, în laborator, despre țelurile personale și șansele pe care aceștia consideră ca le au pentru împlinirea lor. În momentul în care participanții s-au simțit încurajați și susținuți de către partener spre realizarea obiectivelor, după discuție, s-a înregistrat un nivel mai ridicat al stimei de sine și o îmbunătățire a dispoziției afective. Aceștia s-au simțit mai determinați, având încredere că obiectivele sunt mai ușor de împlinit, comparativ cu estimarea inițială, dinaintea conversației. Pe de altă parte, subiecții a căror partener a fost mai intruziv și nu și-a exprimat susținerea, au prezentat o reticență spre a discuta despre obiectivele lor, nu au avut încredere să caute posibilități prin care să își atingă obiectivele și au avut tendința de a le diminua importanța.