Ce este reziliența psihologică și cum o putem consolida în viața de zi cu zi?

Ce este reziliența psihologică?

Reziliența psihologică este capacitatea unei persoane de a face față, de a se adapta și de a reveni la forma inițială după ce a traversat experiențe dificile, stresante, înalt stresante sau traumatizante. Aceasta nu înseamnă doar simpla rezistență la dificultăți, ci mai degrabă abilitatea activă de a învăța și a se dezvolta chiar și în urma unor experiențe adverse.

Reziliența reprezintă acel proces dinamic, care implică factori interni – precum optimismul, încrederea în sine etc. – și factori externi – precum suportul social, mediul favorabil ș.a.m.d.. O persoană rezilientă poate reuși să transforme obstacolele în oportunități de dezvoltare și să-și mențină echilibrul psihic în condiții nefavorabile. 

Nivelul de reziliență poate varia de la individ la individ și poate fi influențat de experiențele anterioare trăite, de resursele de care dispune și de contextul social în care a trăit și trăiește. De asemenea, reziliența nu înseamnă absența stresului sau a suferinței, ci mai degrabă o modalitate eficientă de a gestiona aceste stări, astfel încât efectele negative pe termen lung să fie reduse (Luthar et al., 2000; Masten, 2001; Southwick et al., 2014). 

Influențele neurologice asupra rezilienței 

Reziliența psihologică este susținută și modelată de mecanisme complexe din creier, care ajută o persoană să răspundă adaptativ la stres și traumă. Din punct de vedere neurologic, anumite regiuni cerebrale joacă un rol central în reglarea emoțiilor și în capacitatea de a face față situațiilor dificile.

Una dintre cele mai importante structuri este cortexul prefrontal, responsabil de luarea deciziilor, controlul impulsurilor și reglarea emoțiilor. Acesta susține evaluarea situațiilor stresante și la selecția unor răspunsuri potrivite, contribuind la menținerea calmului și la găsirea de soluții constructive. În paralel, amigdala, o regiune cerebrală implicată în procesarea fricii și emoțiilor puternice, este implicată în reacțiile inițiale de stres. La persoanele reziliente, amigdala este bine reglată de cortexul prefrontal, astfel încât reacțiile emoționale exagerate sunt temperate, permițând un răspuns echilibrat în fața dificultăților.

Un alt element important este sistemul de neurotransmițători – substanțe chimice care transmit semnale între neuroni. De exemplu, serotonina, dopamina și norepinefrina influențează starea de spirit, motivația și capacitatea de a face față stresului. Echilibrul acestor substanțe este esențial pentru menținerea sănătății mintale și dezvoltarea rezilienței.

Totodată, neuroplasticitatea, respectiv abilitatea creierului de a se modifica și adapta în urma experiențelor, este un factor esențial. Aceasta înseamnă că, prin învățare și expunerea repetată – însoțită de factori de protecție – la anumite situații, creierul poate dezvolta noi căi și strategii pentru a gestiona mai bine dificultățile viitoare, sporind astfel reziliența (Feder et al., 2009; Southwick & Charney, 2009; Russo et al., 2012). 

Relația dintre reziliență și sănătatea mintală 

Reziliența este strâns legată de sănătatea mintală, fiind un factor de protecție esențial în fața dezvoltării tulburărilor psihice. Capacitatea de a face față stresului și traumei, de a se adapta la schimbări și de a gestiona emoțiile dificile poate reduce riscul apariției unor afecțiuni psihiatrice precum tulburarea depresivă majoră, tulburările anxioase și tulburările asociate traumei și factorilor de stres (Herrman et al., 2011). 

Cercetările științifice indică faptul că persoanele cu un nivel ridicat de reziliență manifestă o mai bună reglare emoțională și o capacitate sporită de a utiliza mecanisme de coping eficiente. Acest aspect permite minimizarea impactului negativ al stresului și/sau traumei asupra sănătății mintale (Tugade & Fredrickson, 2004). Mai mult de atât, reziliența este asociată cu o mai mare satisfacție de viață și un nivel crescut de bunăstare psihologică (Connor & Davidson, 2003). 

În contextul tulburărilor psihice, reziliența poate influența atât prevenția, cât și procesul de recuperare. Persoanele reziliente au o probabilitate mai mică de a dezvolta simptome severe și prezintă o rată mai mare de recuperare după manifestări simptomatologice psihiatrice acute (Southwick et al., 2014). În plus, intervențiile psihologice care urmăresc sporirea rezilienței au demonstrat o eficiență mai mare în reducerea simptomelor și îmbunătățirea funcționării psihosociale (Fletcher & Sarkar, 2013). 

Cum putem consolida reziliența în viata de zi cu zi?

Reziliența nu este o trăsătură fixă, ci o capacitate care poate fi cultivată și dezvoltată în timp. Există mai multe strategii accesibile, care – aplicate constant – pot întări capacitatea noastră de a face față stresului și adverstăților, printre care se numără: (1) menținerea relațiilor de sprijin – relațiile apropiate și de încredere cu familia, prietenii sau colegii, relația cu partenerul de viață oferă un cadru emoțional sigur, care facilitează procesarea emoțională; (2) îngrijirea și menținerea sănătății fizice – somnul adecvat, alimentația echilibrată și exercițiile fizice regulate contribuie la o mai bună reglare emoțională și la reducerea intensității reactivității la stres; (3) dezvoltarea unei perspective optimiste – reziliența nu presupune ignorarea dificultăților, însă face apel și la alegerea conștientă de a lua în calcul și posibilitatea de dezvoltare în urma problemelor (exersarea recunoștinței, reformulării gândurilor negative și menținerea speranței pot fi tehnici utile); (4) cultivarea abilităților de reglare emoțională – tehnici de mindfulness, precum respirația conștientă sau jurnalul emoțional pot susține identificarea și gestionarea emoțiilor intense, sporind auto-cunoașterea și capacitatea de auto-reglare; (5) stabilirea unor scopuri realiste și fezabile – stabilirea unor obiective clare, împărțirea lor în pași concreți și concentrarea pe ceea ce putem controla contribuie la un sentiment de eficiență personală, care întărește reziliența; (6) învățarea din dificultăți – privirea retrospectivă asupra momentelor dificile și identificarea noilor informații utile obținute poate dezvolta convingerea că putem depăși și alte obstacole în viitor (Southwick & Charney, 2018; Tugade & Fredrickson, 2004; Kalisch et al., 2015).

Mituri despre reziliență demontate prin cercetări științifice

Reziliența poate fi adesea înțeleasă greșit, ceea ce poate duce la așteptări sau aspirații nerealiste și interpretări eronate. 

Mitul 1: „Reziliența înseamnă să fii puternic tot timpul”

În realitate, reziliența nu presupune absența suferinței, a emoțiilor negative sau gândurilor negative, ci capacitatea de a le recunoaște și de a le gestiona adaptativ. Persoanele reziliente experimentează dificultăți, dar reușesc să se adapteze și să revină la echilibrul psihologic obișnuit (Bonanno, 2004). 

Mitul 2: „Reziliența este o trăsătură înnăscută, fixă, pe care o ai sau nu o ai”

Cercetările arată că reziliența este un proces dinamic și care se poate dezvolta în timp, influențat fiind de experiențe, mediu și intervenții psihologice. Ea poate fi consolidată prin învățare și practici adaptative (Masten, 2014). 

Mitul 3: „Dacă ești rezilient, nu ai nevoie de sprijin social”

Contrar acestei credințe, suportul social este unul dintre cei mai semnificativi factori care susțin reziliența psihologică. Relațiile apropiate, sigure și sprijinul din partea familiei, prietenilor, colegilor, partenerului de viață sau comunității facilitează recuperarea psihologică în urma situațiilor stresante sau traumatizante (Ozbay et al., 2007).

Mitul 4: „Reziliența înseamnă să faci față singur tuturor problemelor”

Studiile științifice au demonstrat faptul că a cere ajutor și utilizarea resurselor externe reprezintă componente importante ale procesului rezilient, nu semne de slăbiciune (Southwick & Charney, 2012). 

Mitul 5: „Persoanele reziliente nu dezvoltă tulburări psihice”

Este o concepție greșită să credem că persoanele reziliente sunt complet protejate de tulburările psihice. Studiile arată că reziliența nu garantează absența afecțiunilor psihiatrice, ci mai degrabă influențează modul în care o persoană gestionează simptomele și se recuperează în urma experiențelor stresante sau traumatizante (Southwick et al., 2014). De exemplu, indivizii cu niveluri ridicate de reziliență pot dezvolta depresie, anxietate sau tulburarea de stres post-traumatic în urma unor traume semnificative, însă aceștia au o capacitate mai bună de a utiliza strategii adaptative de coping și de a reveni la funcționarea psihologică obișnuită (Bonanno, 2004; Cicchetti, 2010).

Mai mult de atât, reziliența, fiind un proces dinamic, poate fluctua în funcție de circumstanțe și resurse. Astfel, chiar și o persoană considerată rezilientă poate dezvolta tulburări psihice, în special dacă stresul sau factorii de risc sunt foarte puternici sau prelungiți (Masten, 2014). 

Reziliența reprezintă un proces multifațetat și complex prin care indivizii pot face față și se pot adapta cu succes la stres, dificultăți și/sau traume. Aceasta nu este o trăsătură statică, ci o capacitate ce poate fi cultivată și consolidată de-a lungul vieții. Promovarea rezilienței este esențială pentru a asigura bunăstarea psihologică a indivizilor.

Astfel, dezvoltarea rezilienței reprezintă o componentă cheie în strategiile de sănătate mintală, atât la nivel individual, cât și colectiv, oferind un cadru solid pentru prevenirea și gestionarea eficientă a problemelor psihologice și afecțiunilor psihiatrice. 

Bibliografie

Bonanno, G. A. (2004). Loss, trauma, and human resilience: have we underestimated the human  capacity to thrive after extremely aversive events?. American psychologist, 59(1), 20.

Cicchetti, D. (2010). Resilience under conditions of extreme stress: a multilevel perspective. World psychiatry, 9(3), 145.

Connor, K. M., & Davidson, J. R. (2003). Development of a new resilience scale: The Connor‐Davidson resilience scale (CD‐RISC). Depression and anxiety, 18(2), 76-82.

Feder, A., Nestler, E. J., & Charney, D. S. (2009). Psychobiology and molecular genetics of resilience. Nature Reviews Neuroscience, 10(6), 446-457.

Fletcher, D., & Sarkar, M. (2013). Psychological resilience. European psychologist.

Herrman, H., Stewart, D. E., Diaz-Granados, N., Berger, E. L., Jackson, B., & Yuen, T. (2011). What is resilience?. The Canadian Journal of Psychiatry, 56(5), 258-265.

Kalisch, R., Müller, M. B., & Tüscher, O. (2015). A conceptual framework for the neurobiological study of resilience. Behavioral and brain sciences, 38, e92.

Luthar, S. S., Cicchetti, D., & Becker, B. (2000). The construct of resilience: A critical evaluation and guidelines for future work. Child development, 71(3), 543-562.

Masten, A. S. (2001). Ordinary magic: Resilience processes in development. American psychologist, 56(3), 227.

Masten, A. S. (2014). Global perspectives on resilience in children and youth. Child development, 85(1), 6-20.

Ozbay, F., Johnson, D. C., Dimoulas, E., Morgan Iii, C. A., Charney, D., & Southwick, S. (2007). Social support and resilience to stress: from neurobiology to clinical practice. Psychiatry (edgmont), 4(5), 35.

Russo, S. J., Murrough, J. W., Han, M. H., Charney, D. S., & Nestler, E. J. (2012). Neurobiology  of resilience. Nature neuroscience, 15(11), 1475-1484.

Southwick, S. M., & Charney, D. S. (2012). The science of resilience: implications for the prevention and treatment of depression. Science, 338(6103), 79-82.

Southwick, S. M., & Charney, D. S. (2012). The science of resilience: implications for the prevention and treatment of depression. Science, 338(6103), 79-82.

Southwick, S. M., & Charney, D. S. (2018). Resilience: The science of mastering life‘s greatest challenges. Cambridge University Press.

Southwick, S. M., Bonanno, G. A., Masten, A. S., Panter-Brick, C., & Yehuda, R. (2014). Resilience definitions, theory, and challenges: interdisciplinary perspectives. European journal of psychotraumatology, 5(1), 25338.

Southwick, S. M., Bonanno, G. A., Masten, A. S., Panter-Brick, C., & Yehuda, R. (2014). Resilience definitions, theory, and challenges: interdisciplinary perspectives. European journal of psychotraumatology, 5(1), 25338.

Tugade, M. M., & Fredrickson, B. L. (2004). Resilient individuals use positive emotions to bounce back from negative emotional experiences. Journal of personality and social  psychology, 86(2), 320.